Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Dumnezeu personal
Autor: Ardelean Viorel  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de ardelenlogos in 26/08/2016
    12345678910 0/10 X

Dumnezeu personal 

Rom. 1:1-7,  Matei 27:1-45

 

Ardelean Viorel

1). Introducere. Cartea Romani [1] prezintă o învățătură fundamentală despre mântuire pe care Pavel a predicat-o în lumea păgână. Augustin, Cristosom, Luther, au apreciat în mod deosebit  cartea Romani. Calvin afirmă că epistola către Romani a declanșat Reforma.  De asemenea și trezirile și mișcările  religioase din 1875 în Anglia, se datorează unui studiu pe capitolele 6-8 din Romani. Ea conține aspirația omului spre Dumnezeu, spre eternitate. Cartea[2] este la fel de bine  bogată cât și organizată, ea este ”alfabetul” credinței creștine și este o busolă pentru doctrinele Bibliei.  Autorul[3] se identifică încă din primul verset. Romani 1:1  Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu. Aici  trebuie să observăm calitatea dublă pe care Pavel a o are aceea de rob și apostol. Pavel este evreu (9:1-5), iubește poporul evreu și ca fariseu cunoaște bine Vechiul Testament. Învățătura și stilul  din cartea Romani, se potrivește cu  celelalte epistole pauline. De asemenea și tradiția bisericii recunoaște în unanimitate patertintatea cărți scrisă de către apostolul Pavel. Dumnezeu[4] a decis faptul că  apostolul Pavel era un vas ales să primească însărcinarea de apostol (Fapte 9:15). El primește revelația în mod direct de la Isus când mergea pe drumul Damascului (Gal. 1:1, 11-17). A învățat la picioarele lui Gamaliel și era mult mai pregătit decât împotrivitorii lui. El a avut o mare frământare și zbuciumare sufletească cu privire la lucrarea lui și impactul Evangheliei asupra oamenilor (Romani (9:2-3).  Era format în cea mai îngustă sectă a iudaismului și cunoștea legalismul evreu pe toate fețele. Născut cetățean roman s-a bucurat de privilegii și de o educație aleasă în literatura greacă și se poate spune despre el că era evreu ”până în măduva oaselor”, grec prin pregătire și cetățean roman. A avut o convertire bruscă și o cedare categorică a convingerilor sale anterioare și din prigonitor al  creștinismului devine un evanghelist înfocat. Prin experiența sa el prezintă creștinismul nu ca ceva antagonic iudaismului ci ca și o continuare a lui. El demonstrează evreilor că Isus Hristos este viu și este Mesia cel așteptat de evrei. Titlul cărții scrisă în originalul grec este ”Pro Romaious" - „către Romani".  Roma a fost înfințată în anul 735 B.C ,  de către Romulus și Remus, denumită și cetatea celor șapte coline datorită locului geografic în care era așezată. În vremea lui Pavel avea peste un milion de locuitori și era cea mai impunătoare  dintre capitalele lumii. Redactarea cărții a fost făcută cel mai probabil în orașul Corint și este destinată creștinilor din Roma cam prin anul 57 D.C, din casa lui Gaiu (Rom. 16:23; l Cor. 1:14). Epistola a ajuns la Roma prin Fivi, o diaconiță unei biserici dintr-un un cartier din Corint. (Rom. 16:1, 2). În perioada redactării cărții Pavel este liber și face planuri pentru viitor. Destinatarii epistolei către romani a fost biserica din Roma formată din cetățeni romani, evrei dar și neamuri, convertiți la creștinism, din alte părți ale imperiului. Nu se cunoaște începutul formării Bisericii din Roma.  Se presupune că a fost înfințată de  pelerinii care au mers la Roma pentru a face negoț și cu ocazia aceasta au vestit Evanghelia. Pavel amintește de doi bărbați creștini care au fost înainte lui acolo (Rom.1:6-7). Pavel enumeră mai multe persoane din care se poate amintii  Acvila și Priscila (Romani 16: 3-5). De asemenea Pavel îi numește pe creștinii din Roma când evrei (Romani 2:17-29; 4:1) când neamuri (1:13;; 15:15, 16, etc.). Se pare că două treimi dintre credincioși erau greci. Contextul istoric religios[5].  În vremea lui Pavel erau necesare clarificări din punct de vedere doctrinar. Comunități creștine erau  împrăștiate în  imperiul Roman  și se ridicau numeroase întrebări ca privire la dreptatea lui Dumnezeu, iertarea, neprihănirea, Harul, în contrast cu legea dată de Dumnezeu prin Moise. De asemenea era în discuție și problema Legământului făcut de Dumnezeu lui Avram și cum neamurile aveau posibilitatea să aibă același drept ca și evreii la mântuire. La fel se punea problema Harului și a faptului că Dumnezeu privește pe toți oamenii la fel. O altă problemă este Legământul lui Dumnezeu cu Israelul, dacă acesta mai rămânea valabil, și care era rolul poporului evreu în istoria viitoare a lumii. Legământul cel Nou desfința sau includea și poporul evreu în Noul Legământ?, și era o întrebare pertinentă datorită faptului că Israelul l-a respins pe Hristos. Calea cea nouă propusă de Pavel (Fapte 22:4; 24:22), înlătura tradițiile și moștenirile alipite de mulți credincioși în special evrei. În mod clar era necesară o clarificare a credinței creștine, care era de fapt un proces de desluşire și învățare, dar făcută sub călăuzirea Duhlui Sfânt. Cuvinte cheie şi teme caracteristice.[6] Luther cu privire la cartea Romani face câteva precizări de limbaj. Ele trebuie să lămurească ce anume înțelege Pavel prin cuvinte ca ”Lege, păcat, har, credinţă, neprihănire,  fire pământească, duh, etc”. Cuvintele în sine trebuie să aibă o conotație divină și nu una pământească. Legea dată de Dumnezeu diferă mult de legile date de oameni. Omul nu este capabil să țină Legea dată de Dumnezeu și era necesar Harul Lui Dumnezeu oferit prin Hristos tuturor oamenilor. De asemenea oamenii nu sunt neprihăniți, ci declarați fără  vină, păcat, cu alte cuvinte iertați de Dumnezeu (Rom. 2:13). Numai Dumnezeu are puterea să schimbe inima omului iar acest proces îl face Duhul Sfânt. Credinciosul își va da seama singur că ”făcând faptele legii” înseamnă altceva decât ”împlinirea legii”, care sunt două lucruri diferite. O faptă bună care este făcută din constrângere, când inima se împotrivește nu poate să fie pe placul lui Dumnezeu. Dar atunci când Duhul Sfânt lucrează la inimile noastre (Rom. 5:5), apare dragostea iar fapta este un rezultat al credinței în Isus Hristos. Astfel credința nu desfințează Legea lui Dumnezeu, ci face ca Legea să fie accesibile celui care este mântuit (Rom. 3:31).  Păcatul este un alt termen care trebuie înțeles care înseamnă mai mult decât călcarea Legii date de Dumnezeu și însemnă o multitudine de sentimente și atitudini ale inimi. ”Dar ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies  gîndurile rele, uciderile, preacurciile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase,  hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om" (Matei 15:17-20). Dincolo de aparențe se pătrunde la motivațiile din inima omului. Dintr-o inimă  transformată de Duhul Sfânt vor curgre ”râuri de apă vie” (Ioan 7:38).  Inima în care există firea pământească este ”capul șarpelui”, dar careva fi zdrobită de Hristos (Gen 3:15), eveniment care s-a întâmplat la Cruce. Subiectul epistolei[7] este  Neprihănirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este fără prihană pur curat, nepătat și imaculat la modul absolut. Oamenilor li se cere același lucru. Matei 5:48  Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Acest lucru este imposibil pentru om și  în  cartea Romani Pavel afirmă faptul că suntem declarați desăvârșiți.   Pavel vede Roma ca și centrul unei lumi  loc din  care are posibilitatea de a vestii Evanghelia pentru care a murit Hristos. ” Wiliam Ramsay a spus: „ Sfântul Pavel a prins foarte repede importanţa pe care Imperiul Roman o avea ca vehicul  al însămânţării Evangheliei.”. În cartea Romani se vede pasiunea și dragostea autorului pentru Hrisos care a murit pentru Pavel și pentru omenirea întreagă.  Versete cheie sunt :  „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecăruia care crede: întîi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin credinţă.`` (Romani 1:16), Romani 3.23: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.”, Romani 6.23: „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” Romani 10.9-10: „Dacă-L mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,”  şi altele. Subiectul cărţii[8] este justificarea prin credinţă, în care găsim un răspuns destul de simplu prin faptul că Dumnezeu  declară neprihăniţi pe cei care au o relaţie mântuitoare şi corectă cu Dumnezeu pe baza neprihănirii lui Hristos (2 Corinteni 5:21). Un text mai larg se găseşte în Romani 3:21-26, în care se explică justificarea prin credinţă. Justificarea nu ne face neprihăniţi ci suntem declaraţi neprihăniţi, Jertfa lui Hristos îi permite lui Dumnezeu să facă acest lucru. Datorită acestui fapt ( Romani 5:18-19) avem pace şi siguranţa mântuirii.  Cuvântul[9]  a justifica (ebr. sadaq; gr. (LXX şi NT), dikaioo) este un termen juridic şi înseamnă a achita, opusul cuvântului a condamna, ( Deuteronom 25:1; Proverbe 17:15; Romani 8:33), deci un verdict favorabil celui care crede. Biblia afirmă faptul că Dumnezeu judecă pământul (Geneza 18:25) prin faptul că relaţiile Sale cu oamenii sunt descrise în termeni legali. El cere oamenilor să fie neprihăniţi în postura de judecător ( Psalmul 7:11; Isaia 5:16 Faptele Apostolilor 17:31; Romani 2:5; 3:5 ş.urm.). Omul care nu crede în Dumnezeu nu mai are nici o speranţă de iertare. Justificare Israelului şi a Robului Domnului (Isaia 45:25; 50:8) este o reabilitare cunoscută de oameni şi schimbarea destinului lor. Pavel foloseşte şi alţi termeni ca adoptare, înfiere, altoire, etc.  Pavel este singurul scriitor din Noul Testament din justificare care face un concept soteorologic şi foloseşte de două ori cuvântul (dikaiosis - Romani 4:25; 5:18). Sub aspect teologic soteorologia privită prin justificarea prin credinţă este cel mai bine definită. Îndreptăţirea se referă la poziţia credinciosului faţă de Dumnezeu, oferită prin Har, care face referinţă la modalitatea prin care Evanghelia lui Isus Hristos îl relevă pe Dumnezeu care este drept prin judecarea oamenilor nelegiuiţi care merită acest lucru (Romani 2:5; 3:5 și mai departe) şi respectă promisiunea faţă de Israel (Romani 3:4 și mai departe), dar indică şi mila faţa de cei păcătoşi fără a  ştirbi onoarea reputaţia şi prestigiul lui Dumnezeu ca şi judecător. Opinii cu privire la cartea Romani. ”Cunninghame spune : „Sub lege Dumnezeu a solicitat neprihănire de la om; sub har, El îi oferă  neprihănire omului. Neprihănirea lui Dumnezeu este neprihănirea pe care tocmai starea lui de neprihănire o solicită!” Hodge afirmă : „Acea neprihănire a cărei autor este Domnul; care este un folos înaintea lui Dumnezeu; care împlineşte şi asigură aprobarea lui Dumnezeu.” Brooks zice : „ Acea neprihănire pe care Tatăl o solicită, Fiul a împlinit-o, Duhul sfânt ne-o prezintă, iar credinţa o asigură!” Moorehead la rândul lui spune „Este suma totală a poruncilor lui Dumnezeu, cererilor şi aprobărilor pe care tot El le împlineşte”. Există trei elemente de bază care sunt constante în viața spirituală și înțelegerea  ca și act de bază a mântuiri, o convingere solidă cu privire la mântuire și utilitate în slujirea practică în viața de creștin. Despre îndreptățirea prin  credință se poate spune ca și definiție faptul că schimbarea de la o stare de conflict la una de prietenie se numeşte reconciliere. Îndreptăţirea prin credinţă este un act permanent al lui Dumnezeu. De asemenea în  cartea Romani avem aspecte doctrinale (cu privire la mântuire), aspectul național (cum se aplică Evanghelia poporului Israel) și devoțional (ca și aplicație,  și cum se trăiește Evenghelia lui Hristos). Epistola către Romani [10] abordează o gamă largă de elemente specifice ca păcatul universal al omenirii, neprihănirea primită prin credință, neprihănirea lui Dumnezeu,  problema poporului ales de Dumnezeu, adică Israel, problema mântuirii realizată doar prin Jertfa lui Hristos, și realitatea practică a neprihănirii în viața credinciosului. Mai găsim  învățături despre bunătatea lui Dumnezeu, Suveranitatea Sa, Harul lui Dumnezeu, și Legea lui Dumnezeu.  Legăturile[11] pe care Pavel le folosește Pavel  în cartea Romani sunt oameni din Vechiul Testament ca Avram care a crezut pe Dumnezeu iar neprihănirea ia fost atribuită prin credință nu prin fapte (Romani 4.1-5). Pavel face referire la David în privința păcatului iertat (Romani 4.6-9), și scrie despre  Adam cu privire la păcatul moștenit, iar despre copilul făgăduinței folosește istoria lui Sara și Isac pentru a scoate în evidență Harul lui Dumnezeu descoperit în Isus Hristos. La fel cu privire la națiunea lui Israel Pavel afirmă faptul că Dumnezeu nu a respins în mod total pe evrei iar ”poticnirea” a fost o îngăduită de Dumnezeu, până va intra pe deplin numărul neamurilor la mântuire (Romani 11.11-12). Aplicație practică a cărții Romani ne face să înțelegem că noi nu avem posibilitatea de a ne mântui singuri, iar starea noastră este una de moarte spirituală, și nu faptele bune sau alte lucruri, ci doar Harul lui Dumnezeu oferit oamenilor prin Hristos ne poate aduce mântuire și de a proclama Evanghelia. Este potrivit și aplicabil versetul care ne face să înțelegem acest lucru din  Romani 1:16  Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului. În Cartea Romani[12] există un decret dar şi axiomă  care afirmă că Dumnezeu nu se contrazice  şi decretează faptul că plata păcatului este MOARTEA (Rom 6:23), iar  dacă ne uităm în cartea Geneza există proporţii de text: Creaţia două capitole, Căderea un capitol, iar  Răscumpărarea cuprinde cel mai mult spaţiu. Atunci când se încercă  a vorbi despre Dumnezeu se poate spune   despre El,  şi Natura lui Dumnezeu care este  Spirit Sfânt, Infinit şi Perfect. În Geneza capitolele  doi şi trei, avem doi pomi interzişi: pomul vieţii, cunoştinţei binelui şi răului, pentru ai aduce aminte omului că este o fiinţă creată şi Dumnezeu pretinde ascultare. Ispăşirea este firul roşu ce străbate întreaga Scriptură. Aspecte ale ispăşirii scot în evidenţă ce doreşte Dumnezeu de la noi:  pocăinţă, gravitatea păcatului, ne arată dimensiunile dragostei divine, modalitatea de rezolvare a păcatului,  justiţia divină, și ne cere glorificarea lui Dumnezeu. Starea omului  este deplorabilă fiind  rob al păcatului  şi incapabil să se mântuiască singur, teologii folosesc un cuvânt dur „depravarea totală”. Există   puncte de contact între divinitate şi om  prin care omul percepe divinitatea doar  prin credinţa. Raţiunea este limitată și există pericolul de a crede că mintea noastră e capabilă să-l cuprindă pe Dumnezeu. Finitul caută să înţeleagă infinitul, dar Dumnezeu se descopere într-o lume finită. Există un  pericol în plus de a face teologie de jos în sus, dar ia trebuie să fie făcută invers, iar Dumnezeu este acela care se descopere omului. În Romani[13] regăsim aceste aspecte și în vremea noastră ca exemplu o cunoaştere deosebită a lucrurilor în domeniul tehnic în defavoarea relaţiei cu Dumnezeu, omul cunoaște creația la modul parțial,  dar pe care omul o transformă și o schimbă de cele mai multe ori în detrimentul său. De asemenea apar aspecte noi  de genul în care etica nu ţine pasul cu descoperirile din domeniul ştiinţei și avem ca exemplu inginerie genetică, clonarea animalelor, a ”supraomului”, eutanasia activă sau pasivă, eugenetica sau ”crearea” unei rase pure. Dar asistăm și la o ”cunoaştere” despre Dumnezeul adevărat care se află în declin, iar  mileniul trei este o epocă post creştină în Europa Centrală şi Apus. Există relații sociale în destrămare cu privire la cuplurile căsătorite, se asistă la destrămarea familiei, și apare o ”familie” de tip nou, formată din doi bărbați, sau un bărbat și două mame (mama surogat), căsătorii prin intermediul internetului, iar rata divorțurilor este foarte mare și în cadrul bisericii.  Se asistă la apariția învățământului la distanță în care se pierde aspectul relației dintre elev, student cu profesorul, iar în biserică se constată absența părtășiei în biserica locală dintre frați. De asemenea există o stare de pasivitate a credinciosului în Biserică, nu se predică păcatul la modul concret, iar dragostea dintre frați lasă mult de dorit. Astăzi puțini creștini pot afirma cu adevărat  cu au un Dumnezeu personal.

2). Dumnezeu ca și persaoană. [14].  Se poate da o definiție despre ”Dumnezeu, care este Spirit Infinit și Perfect (Deut. 6:4; Ioan 4:24), care este ca suport pentru toate lucrurile și toate își au originea și sfârșitul în El. (Deut. 6:4; Ioan 4:24). Există două tipuri de felul în care Dumnezeu se descopere oamenilor. Revelație  Generală sau naturală și Revelația SpecialăRevelația naturală  este descoperită întregii omeniri în creație, univers natură  (Ps. 19:1-2; Romani 1:20) și în conștiința noastră (Romani 1:18-32).  Deși  Dumnezeu este Duh (Ioan 4: 24),  El se descopere și ca  o Persoană care posedă milă îndurare dragoste, răbdare etc.  Revelaţia Specială[15].  este felul în care a ales Dumnezeu a ales să Se descopere prin moduri miraculoase. Revelaţia Specială include apariţii fizice ale lui Dumnezeu, teofanii, vise, viziuni, Cuvântul Scris şi, cel mai important, Revelația în Isus Hristos, şi care trebuie să-l ducă pe om la mântuire. Dumnezeu se Revelează prin acţiunile Sale,  în istoria şi relaţia pe care o are cu poporul evreu, în cele 10 porunci şi încă 613, de la muntele Sinai date poporului evreu prin Moise şi în  Istoria Binecuvântării care înseamnă : Avraam,  David,  Mesia.  Ea trebuie să ne conducă la revelaţia în Cristos care este Unsul Mesia cel promis. Dumnezeu se revelează în Sfânta Scriptură, Vechiul Testament şi Noul Testament care este  şi  ultima sursă de autoritate. Dumnezeu s-a descoperit în Cristos care este cea mai completă formă de revelaţie când „Dumnezeu s-a făcut OM”. Ioan 1:14 Şi „Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”.  Dumnezeu  se descopere în noi, iar  cele cinci forme ale revelaţiei se adună în inima noastră, în momentul în care credem.  Datorită faptului că omul mai are urme ale Chipului lui Dumnezeu în om(Ymago Dey), îl poate recunoaşte pe Creator. Rămâne o problemă de alegere şi nimeni nu se poate dezvinovăţii, iar cunoașterea lui Dumnezeu este o descoperire a Duhului Sfânt şi o acceptare a omului. Revelaţia în Cristos  rămâne cea mai completă formă a Relevaţiei lui Dumnezeu. Ioan 1:1  ”La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” Prin  Întruparea Sa[16], El si-a păstrat personalitatea si natura divina, dar de buna voie a renunţat la folosirea independenta a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit supus voii Tatălui (Ioan 10:18) și în unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Acesta "dezbrăcare de Sine" a  fost voluntara si a durat până la înălțarea la cer când Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult, (Fil.2:9-10). Întruparea a fost necesara pentru calitatea de Mântuitor a Domnului Isus iar în postura  de Dumnezeu nu putea sa moara, a trebuit sa devină om pentru a muri. Dar Hristos nu a renunţat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea valoare. Ambele naturi atâr divină cât și umană au fost absolut esenţiale în personalitatea  Domnului Isus. Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare universală.  Personalitatea lui Dumnezeu este descoperită prin atributele pe care le are :  ”conștiență de sine (Exod. 3:14),  auto-determinare (Efeseni 1:11).  Dumnezeu posedă viață (Tim. 4:10), are inteligență (Fapte 15:18), are un  scop (Isaia 14:26-27), este un Dumnezeu al  acțiuni (Ioan 5:17),  are  libertate (Efes. 1:11), posedă sentimente (Ioan 3:16) și are   voință (Ioan 6:38-39).  Caracterul lui Dumnezeu este manifestat in atributele pe care le posedă. Aceste atribute se împart in doua categorii: Atributele lui Dumnezeu sunt naturale, legate de măreția Sa și morale legate de bunătatea Sa.  Din atributele naturale fac parte:  atotputernicia (Apoc 19:6),   atotștiința (Ps. 147:5),   atotprezența (Ps. 139:7-10),  veșnicia (Deut. 33:27),   infinitatea (Ps. 147:5)   imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1:17; Ps. 33:11).  Agest gen de atribute nu le are omul, sunt mai greu de  înțeles și trebuie să fim precuați atunci când le abordăm fiindcă se poate greși foarte ușor.  Din atributele morale fac parte: sfințenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16),   neprihănirea (Ps. 11:7),   dreptatea (Rom. 2:6),  adevărul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29),   harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),   dragostea (1 Ioan 4:8,16),   mila (Efes. 2:4).   Deoarece avem Chipul lui Dumnezeu în noi calitățile lui Dumnezeu sun puse în noi la creație, și chiar dacă Ymago Dey, a fost afectat de păcat, au rămas urme ale Chipului lui Dumnezeu și are posibilitatea să refacă relația Sa cu omul.  De asemenea Dumnezeu există în Trinitate ca Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, și  Dumnezeu Duhul Sfânt, egale în esență care există în mod simultan ca Persoane, nedespărțite și eterne. Voia lui Dumnezeu este hotărâtoare atunci când  duce la îndeplinire planurile Lui, și povățuitore când îndeamnă omul la mântuire”. Hristos Se supune Tatălui în dragoste față de Dumnezeu și de oameni, iar Duhul Sfânt îl regăsim atât în persoana lui Dumnezeu cât și în Fiul. Dintre calitățile lui Dumnezeu, în relația Sa cu omul iese în evidență cel mai mult dragostea dar și ea nu poate exista dacă Dumnezeu este și Atotputernic. Pentru acest lucru facem referire la câteva versete. Geneza 1:1 La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” Faptele Apostolilor 17:24 Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini.” 1 Ioan 5:7 Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt.” Dumnezeu[17] ca și Persoană se descopere în spațiul sacru al Scripturi ca și un Dumnezeu revelat omului.  Am fost creați după Chipul și  asemănarea Lui pentru laudă și închinare slujire și părtășie. Dumnezeu dorește să refacă o relație de tipul eu – Tu cu ființa pe care a creat-o. Trebuie să ne recunoaștem statului de ființă creată, iar a nu face acest lucru înseamnă răzvrătire și este un păcat. Refacerea relației se face doar în termenii lui Dumnezeu care înseamnă  Persoana și Lucrare lui Isus Hristos. Trebuie să înțelegem că nu există mântuire conform promisiunii Biblice în afara Întrupării când Dumnezeu s-a făcut Om, care este baza creștinismului cu tot ce aparține de lucrarea lui Cristos.

3). Pavel rob a lui Cristos. Noțiunea de rob[18] cuprinde mai multe înțelesuri în relația dintre oameni și însemnă un om aflat în dependență  totală fața de stăpânul său, iar în feudalism stăpânul  avea dreptul să-i ia viața. El era captiv, folosit la munci grele, dar în antichitate,  deportare și robia erau mult mai acute iar viața  sclavului  depindea de voința stăpânului. Sclavia  s-a regăsit și  s-a practicat  în America de Sud, iar un urma războiului de independență cu America de Nord cu Sud, astăzi SUA  ia pus capăt, și nu a mai permis acest lucru. Aspectul de sclavie se regăsește și în Continentul din  America de Sud  până în zilele noastre și îmbracă diferite forme dar esența este aceiași.  Și în Ocident  sau alte părți robia, sau sclavagismul, se regăsesc prin alte nume  și forme diferite, ca traficul de carne vie (femei care practic se găsesc în aceași situație și prestează cea mai veche meserie din lume), ele sunt forțate să facă acest lucru, acest lucru este   din păcate actual, ca și cazul adopțiilor de copii care ajung în alte destinații. În iudaism, respectiv creștinism, acest calificativ este atribuit omului care ridică se ridică la Slava Divină prin suferință. Mai există noțiunea de rob și în Vechiul Testament[19] în care termenul de ”rob - ebed” indică  identitatea robului care este individuală dar și  colectivă iar acest aspect se referă și la robia în mod practic al poporului Israel dar și la Robul care sufere din Isaia cap 53. Există și ”cântăril robului” care se referă tot la națiunea lui Israel. În Noul Testament deși unii comentatori încearcă să ignore acest aspect, este reluată tema Robului din Isaia 53 cu referință la Mesia, Hristosul care trebuia să sufere. Titlul de ”rob –pais” se aplică de către  Pavel cu privire la Hristos. Dacă[20] ne uităm la suferințele apostolilor inclusiv a lui Pavel și la valurile de prigoană abătute asupra creștinismului nu se poate nega suferința omului pentru Evanghelie, respectiv pentru Hristos care într-un anume fel este robie dar și eliberare. Atunci[21] când vorbim despre Pavel ca și rob a lui Hristos ne uităm la motivația lui Pavel de a vesti Evanghelia.  Epistola către romani prezintă în mod radical depravarea omului ca rob al păcatului Romani 7:23  ”dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele”. De aceea era necesară o neprihănire dată de Dumnezeu, deoarece neprihănirea omului era insuficientă. Deși Pavel scrie bisericii din Roma, se pare că nu și-a atins scopul, pentru că abaterile doctrinare au fost mari ulterior. Aceasta  este o acțiune a omului, care din propria inițiativă, nu vrea să înțelegă și nici nu-l caută pe Dumnezeu cu adevărat. Numele lui Pavel în latină este Paulus care însemnă mic. Când Pavel se raportează ca nume față de romani el se identifică ca fiind sclav, doulos al lui Hristos, poziţie adoptată de bună voie. Deşii el se dă exemplu în acest sens nici Pavel nici Hristos nu ne obligă la acest lucru, acest aspect rămâne a fi decizia şi hotărârea lor noastră. Hotărârea pe care Pavel a luat-o în acest sens a fost întâlnirea cu Isus Hristos pe drumul Damascului. Faptele Apostolilor 26:15  „Cine eşti, Doamne?” am răspuns eu. Şi Domnul a zis: „Eu Sunt Isus, pe care-L prigoneşti”. Iar răspunsul lui Pavel a fost prompt : Faptele Apostolilor 9:6  Tremurând şi plin de frică, el a zis: „Doamne, ce vrei să fac?”….” . În mod categoric doar o confruntare a omului cu păcatul, ne poate pune în postura de robi a lui Hristos.

4. Pavel apostol a lui Cristos.   Noţiunea de apostol[22] apare în religia creştină şi este dată celor doisprezece apostoli a lui Hristos, mai târziu şi lui Pavel, dar  acest cuvânt se aplică şi misionarilor creştini de la începutul creştinismului. Acest lucru înseamnă să fii şi un adept înflăcărat al creştinismului. Ca şi subiecte[23] înrudite apostol însemnă şi apărarea (Gal. 1:10), propria apărare (2 Cor 12:9). Funcţia de apostol presupune însărcinarea de a fi trimis cu o anumită misiune, ucenicii sunt trimişi după Înviere să vestească Evanghelia iar chemarea  la misiune este făcută de către Hristos. În afară de apostolii amintiţi mai găsim nume ca Barnaba, Iacov fratele Domnului, Andronic şi Iunia, Sila şi Timotei. Apostolii au o datorie ca să vestească Evanghelia lui Isus Hristos, să pună temelia bisericii, să mărturisească pe Hristos,  să înveţe adevărata doctrină, să slujească prin proclamarea Cuvântului şi să ia decizii importante pentru Biserică. Originea apostolatului se găseşte în evanghelii când Isus îşi trimite ucenicii să aducă Vestea Bună, să predice, să aibă autoritate,  să vindece şi să scoată demoni (Marcu 6:30,  Mat 10: 2 şi urm). Acesta este o miniatură pentru lucrurile viitoare iar  acei care vestesc Evanghelia în toată lumea poartă numele de evanghelişti sau misionari. Doctrina apostolică nu se află în dreptul unui singur credincios ci este o mărturie comună şi o lucrare a Duhului Sfânt. Oficiul apostolic a fost un fundament pentru biserică, din vremea aceea iar istoria creştinismului se derulează mai departe ca o suprastructură aşezată pe acest oficiu şi este o lucrare a Duhului Sfânt. Pavel [24] face precizarea că a fost chemat să fie apostol. Aici avem o ordine în sensul că prima dată trebuie să fii rob şi abia apoi apostol. Nimeni nu poate face lucrarea lui Dumnezeu dacă nu este chemat. „Eu n'am trimes pe proorocii aceştia, şi totuş ei au alergat; nu le-am vorbit, şi totuş au proorocit (Ieremia 23:21). Rezultatele indică chemarea lui Pavel de a fi apostol şi martor a lui Hristos. Şi Domnul Isus Hristos face afirmaţia că a fost trimis de Tatăl şi nu este mai mare ca şi Cel care l-a trimis (Ioan cap13). Pavel îşi recunoaşte nevrednicia faţă de ceilalţi ucenici 1Corinteni 15:8  ”?După ei toţi, ca unei stîrpituri, mi s'a arătat şi mie”.  Termenul[25] de apostol (gr. apostolos în NT derivă din, apostello, „a trimite" ) şi este folosit de Luca şi Pavel.  În Noul Testament cuvântul este folosit cu privire la Isus Hristos care este trimisul lui Dumnezeu (Evrei 3:1), cu privire la cei trimişi de Dumnezeu să predice poporului Israel (Luca 11:49), la cei care sunt trimişi de către biserici (2 Corinteni 8:23; Filipeni 2:25),  dar termenul a fost folosit cu privire la grupul de oameni care aveau cea mai înaltă funcţie în biserică şi se subînţelege faptul că Isus Cristos este acela care trimite ( Matei 28:18-20). Dacă vorbim de funcţiile[26] apostolului Isus cere celor doisprezece ucenici să fie cu El (Marcu 3:14),  iar funcţia primară a apostolilor era să depună mărturie despre El. Învierea lui Isus demonstrează o profeţie împlinită şi identitatea lui Isus cel răstignit, fapt care ia făcut pe ucenici credincioşi adevărului iar Isus le-a încredinţat să ducă mărturia în toată lumea (Fapte 1:8). Acest mărturie  vine după Pogorârea Duhului Sfânt care depune mărturie despre Hristos (Ioan 15:26-27),  „El le va aduce aminte cuvintele lui Isus (Ioan 14:26), îi va călăuzi în tot adevărul, le va arăta epoca viitoare (a Bisericii) şi gloria lui Cristos (Ioan 16:13-15)”. Doctrina apostolică are originea în Duhul Sfânt este o mărturie comună nu rezultatul unui singur om oarecare. Mărturia, puterea şi minunile pe care le-au făcut apostolii în primul secol, sunt absente în secolul al doilea. În contrast în Noul Testament minunile  şi darurile sunt revărsate în prezenţa apostolilor (Faptele Apostolilor 8:14….19:6), iar contextele ne arată fenomene care se aud şi se văd.  Cu[27] privire la conducerea biserici, avem mai puţine date decât ne-am aştepta, (bătrâni şi prezbiteri) iar apostoli sunt împuterniciţi şi poartă standardul doctrinal şi tradiţia autentică despre Hristos, iar cei 12 apostoli a numit şapte diaconi, iar ei s-au ocupat de vestirea Evangheliei, vizitau bisericile, şi corectau abaterile care au apărut. Conciliul de la Ierusalim a fot important, format dintr-un mare număr de prezbiteri şi apostoli (Faptele Apostolilor 15:6; cf. 12, 22), dar darul conduceri îl avea prezbiterul local (1Corinteni 12:28), iar apostolii nu exercitau administrarea sacramentelor (1Corinteni 1:14).  Identitatea funcţiei de apostol cu ce de episcop din sec II, nu este evidentă. Se cerea ca un apostol să fi fost un ucenic al lui Isus, să aibă chemare divină şi însărcinare de la Hristos şi martor al învieri.  Excepţie fac Matia şi Pavel, care insistă asupra însărcinării pe care a primit-o de la Hristos  (Romani 1:1;  Galateni 1:1,15 ş.urm.). Ei au fost acceptaţi de ucenici dar nu şi numiţi de ei. Numărul apostolilor[28] are o valoare simbolică (1 Corinteni 15:5), de acea a fost ales Matia ca apostol, dar găsim acest lucru şi în Apocalipsa (Apocalipsa 21:14). Există şi alte cazuri în care alţi oameni primesc titlul de apostol, cum ar fi Iacob fratele lui Hristos (Galateni 1:19; 2:9) şi i se arată Isus după înviere (1 Corinteni 15:7). Barnaba este denumit apostol (Fapte 14:4) şi nu există diferenţă  la modul calitativ între apostolia lui Pavel şi a lui Barnaba (1Corinteni 9:1-6). La fel  se întâmplă şi cu Sila (1 Tesaloniceni 2:6) fiind inclus în rândurile apostolilor. Mai mult duşmanii lui Pavel din Corint pretind a fi „apostoli a lui Cristos”  (2 Corinteni 11: 13). Succesiunea apostolică [29] acceptată de Biserica Catolică şi mai târziu de Biserica Ortodoxă, nu are o bază biblică, fiindcă apostolia în Noul Testament şi Biserica primară se baza pe faptul că lucrarea apostolilor a fost încheiată odată cu moartea lor, iar oficiul apostolic nu avea cum să fie repetat sau transmis, fiindcă mărturia lor a fost unică, iar funcţia apostolică nu s-a transmis mai departe. Acest lucru nu înseamnă că creştini nu trebuie să proclame Evanghelia. Mărturia[30] apostolilor a devenit normă de conduită, caracter şi misiune pentru generaţiile care au urmat. Oficiul apostolic a fost  fundamental în Istoria bisericii, iar de la Constantin cel Mare oficiul apostolic a fost o suprastructură pe acel oficiu format din   episcop plus tradiţie. Din[31] perspectiva mântuirii toţi suntem egali şi ca toţi ceilalţi credincioşi care au căpătat o credinţă de acelaşi fel. Dar din perspectiva misiuni, acest lucru are de a face cu ”a fi trimis”. Pavel îi numeşte pe credincioşii din Roma sfinţi. Din perspectiva Bisericii, evanghelizarea, respectiv trimiterea de misionari însemnă întoarcerea Bisericii dinspre sine în afară. Preoția tuturor credincioșilor trebuie acceptată cu sinceritate și prudență 1 Petru 2:9  Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Acest lucru pornind de la Matei 28:18-20, este valabil pentru fiecare creștin Născut din Nou.

5). Credința lui Pavel[32]. Am văzut dubla calitate a lui Pavel de rob și apostol dar și ordinea lor în viața lui Pavel, aspect care nu se poate inversa,  dar El mai face o precizare importantă. ”lucrul meu în Domnul”. Acest fapt ne face să înțelegem că lucrarea omului pe câmpul Evangheliei nu este meritul nostru, nu ne putem împăna cu lauri de genul câte biserici am vizitat, câte am plantat, sau câte suflete am dus la Hristos. Isus spune ucenicilor Ioan 15:5  ”Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic!. Mai există un aspect care intră în contrast și paradox cu calitatea pe care o are Pavel. Această este aceea de rob și om liber în același timp. Ioan 8:36  ”Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi”. Adevărul este că adevărata libertate a omului este doar în Hristos, iar ”robia” în El este de fapt libertate. Omul, respectiv creștinul este împlinit doar atunci când îl are pe Hristos în inimă. Pavel a fost ales de Dumnezeu, iar această alegere sau separare pentru Evanghelie, era făcută cu un anumit scop, aceea de a proclama Vestea Bună. Cuvântul separare ne duce cu gândul la sfințirea credincioșilor, iar astăzi mulți vestitori au Cuvântului au pretenția de succes în viața lor de mesageri, dar dacă păcatul în viața lor, nu este un accident ci o stare, nu se poate avea victorie pentru faptul că Dumnezeu lui lucrează în felul acesta. Mai mult un creștin care se limitează doar la renunțarea vechiului mod de viață are o viață sterilă și stearpă în final va murii. Acest lucru ne duce la pilda smochinului din Luca  spusă de Isus, și la îndurarea lui Dumnezeu. Luca 13: 8  „Doamne” i-a răspuns vierul „mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Cuvântul ne vorbește despre Evanghelia promisă în Vechiul Testament prin proroci cu împlinire în Mesia care este Hristos. Acest aspect ne duce cu gândul și la Unitatea Scripturii dar și la faptul că Dumnezeu își onorează promisiunile. Evanghelia este ”manifestarea iubirii lui Dumnezeu concretizată în Jertfa Domnului Isus”. Ea are un aspect pământesc fiindcă Hristos s-a Întrupat pe linia genealogică a lui David, dar și aspectul divin în care Dumnezeu s-a făcut Om (Ioan 1:1). Evanghelia  se desfășoară și pivotează în jurul Persoanei și lucrării lui Isus Hristos care este centru Evangheliei. Cine predică altceva și nu pe Hristos, ci tradiții, ce a văzut la televizor, unde a fost în excursie etc, de fapt nu îl are pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor. Pavel atunci când face referire la Isus face referire la El și ca fiul lui David dar prinde și divinitatea lui Hristos faptul că El este Dumnezeu. Ioan 10:30  ”Eu şi Tatăl una Suntem.”. Jertfa de pe Cruce și Învierea lui Hristos sunt stâlpii de bază ai creștinismului. Dovada faptului că Isus  este Fiul lui Dumnezeu este Învierea, iar Hristos a fost ”declarat Fiul al lui Dumnezeu prin neprihănire, putere şi învierea morţilor!” El a fost declarat în felul acesta potrivit cu sfințenia și neprihănirea lui Dumnezeu, iar oricine  dacă a înviat dar fără ca să fie și divin, nu are puterea de a mântuii pe nimeni. Un exemplu este Lazăr pe care l-a înviat Isus Hristos. După înviere Hristos s-a înălțat la Tată și este glorificat. El are o poziție de autoritate și putere stând la dreapta Tatălui și mijlocește pentru noi. Dacă nu vedem această măreție a Domnului Isus Hristos, să nu ne mirăm de sărăcia spirituală din bisericile noastre. Un alt aspect al învieri este promisiunea reîntoarcerii (Parousia), dar în altă postură, aceea de Judecător. El va judeca lumea și va da verdictul pentru viață veșnică sau osândă veșnică ( Matei 25). Pavel amintește acest lucru : v.31  ”pentrucă a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rînduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi``(Fapte:17:29-31). Alegerea este a noastră astăzi, aici și acum, pentru destinul nostru de dincolo de moarte. Pavel mai prinde în mesajul său două aspecte importante ca Harul și Apoatolia. Har înseamnă grație divină acordată omului de către Dumnezeu și aici doar amintim Harul comun[33] acordat tuturor oamenilor și Harul special care aduce omul la mântuire. În Vechiul testament găsim termenul de ”heșed” – milă sau îndurare” care înseamnă același lucru. Adevărul [34] este că nimeni nu poate fi mântuit decât prin Harul lui Dumnezeu. Apostolia înseamnă a fi trimis înainte , și prin definiție fiecare dintre noi ca și creștini prin faptul că suntem creștini trebuie să fim martori a lui Hristos, și fiecărui creștin îi este încredințat  Mesajul Evangheliei care trebuie comunicat și altor oameni. Acesta lucru este de datoria fiecărui creștin care a beneficiat de Harul lui Dumnezeu. Aici intervine și o cerință indispensabilă aceea de ascultare. În finalul epistolei Pavel spune „Cît despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toţi. „Acesta este scopul evanghelizării, pentru ca toate popoarele  să audă vestea Bună a Evangheliei. Atunci când Pavel folosește verbul  ”chemați să fie sfinți” se referă la cei care au auzit Evanghelia. A auzii doar cu urechile fără un impact asupra conștiinței omului și a inimi înseamnă un lucru, iar a da curs lucrării Duhului Sfânt în ființa omului înseamnă cu totul altceva. Isus face la un moment dat afirmația  Ioan 10:27  ”Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine”, care nu este nicidecum gratuită. Se poate observa că Pavel are pentru Biserica din Roma un Cuvânt conform cu Scripturile, care este Mesajul Evangheliei ce conduce la Isus Hristos care a Înviat, iar el este universal și este destinat pentru ascultarea credinței. Pavel face o urare (Har și Pace) creștinilor din Roma, pe care îi numește sfinți, preaiubiți ai lui Dumnezeu. Acesta este statutul unui credincios, a fi sfânt și preaiubit, iar necredinciosul înseamnă sau nu a fi sfânt, etc. A treia cale nu există (aceea de mijloc). Salutul de Har și Pace este o formă de introducere a lui Pavel în majoritatea scrisorilor sale. Harul este o formă de salut destinată neamurilor, iar Pace ”șalom” este o formă de salut la evrei. Pavel le îmbină pe ambele pentru ca salutul lui să cuprindă pe toți creștinii. Comunicarea între creștini prin vorbe trebuie să difere de limbajul lumii care ne înconjoară. Efeseni 5:19  ”Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului”. Dacă se ascută conversațiile dintre credincioși în majoritatea cazurilor discută despre alte lucruri.

6). Dumnezeu personal  la modul concret.[35]. Relaţia mântuitoare de tip eu – Tu, nu este o invenţie a Reformei aşa cum  această idee se vehiculează în alte medii creştine. Întoarcerea la Sola Scriptura, Sola Graţia, Sola Fide, înseamnă exact acest lucru pe lângă întoarcerea la învăţătura Bisericii Primare, sau Apostolice. Relaţia este în primul rând una personală a credinciosului cu Dumnezeu şi avem exemple în acest sens atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Pe lângă o credinţă a minţii şi o confruntare a omului cu păcatul se nasc acele experienţe personale ale omului cu divinitatea dar care nu trebuie să fie norme şi pentru alţi oameni, iar Dumnezeu permite acest lucru. Avem exemple în Vechiul Testament în care în urma experienţelor credincioşilor cu Dumnezeu aceştia au libertatea să în numească pe Dumnezeu în funcţie de experienţa şi relaţia pe care au avut-o cu El, dar păstrând şi numele de Domn. Se pune întrebarea cum este perceput Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul sfânt de fiecare dintre noi la modul concret. În Noul Testament lucrurile se repetă,  dar vizavi de Persoana şi lucrarea lui Isus Hristos. De fapt când ne gândim La Hristos ar trebui să concretizăm la ce anume ne gândim sau ce avem în minte dincolo de simpla rostire a Numelui lui Hristos. Răspunsul ar trebui să cadă pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor. Vom încerca să dăm câteva exemple și începem cu Vechiul Testament.

a). Yahweh Iireh[36]  înseamnă  Domnul va purta de grijă[37]  (Geneza 22:14) 14  Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă. De aceea se zice şi azi: „La muntele unde Domnul va purta de grijă.” Trebuie  să ne aducem aminte ce a promis Dumnezeu lui Avram în Geneza 12:2, în care Dumnezeu face promisiunea lui Avram că  din el va ieşii un popor numeros. Noi ştim că Avram a  avut doi fii pe Ismael şi pe Isac, iar aceste din urmă a fost fiul promis de Dumnezeu. El dă porunca şi îi cere lui Avram să-l ducă pe Isac ca şi jertfă, iar pentru Avram a avut un adevărat şoc cererea pe care a făcut-o Dumnezeu cu privire la Isac, fiul promis, iubit, primit spre sfârşitul vieţii, în chip deosebit şi dăruit chiar din partea lui Dumnezeu. Avram intră într-o criză profundă dar ascultă de Dumnezeu.  Drumul a durat trei zile până la muntele Moria, în care Avram şi-a pus numeroase întrebări, fără un răspuns imediat, a avut întristare, inima lui a ars, şi nu înţelegea cum din el va ieşii un popor numeros aşa cum ia promis Dumnezeu. Viitorul era sumbru pentru Avram şi soţia sa. Ştim ce s-a întâmplat şi cum Dumnezeu intervine în ultima clipă, iar Avram este cuprins de recunoştinţă, bucurie şi adorare. Acolo Avram dă numele acelui loc un nou Nume al lui Dumnezeu, ”Domnul va purta de  grijă“ adică Yahweh Iireh. Avram a fost îndreptăţit să-i dea lui Dumnezeu acest Nume, iar Istoria Biblică, Istoria Bisericii, şi viaţa noastră ne vorbeşte despre un Dumnezeu care ne poartă de grijă. Aici vedem Suveranitatea şi Atotputernicia lui Dumnezeu mai ales în momentele în care credincioşii sunt depăşiţi de situaţie. În aceste momente de criză suntem nevoiţi să ne recunoaştem limitările umane şi să acceptăm un Dumnezeu Suveran şi Puternic. Avram avea credinţă în Dumnezeu la modul concret şi personal care însemna ascultare de Dumnezeu. Evrei 11:17  „Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu!” Se paste spune despre Avram că a avut o relație adevărată cu un Dumnezeu personal

b). El Roi - Dumnezeu care vede[38]  (Geneza 16:13; Psalmul 32:8). Sarai  nevasta lui Avram era stearpă, şi nu a avut răbdarea ca Dumnezeu să intervină pentru a avea copii şi încearcă să rezolve ea problema în felul oamenilor. O ia pe roaba ei Hagar (Agar) şi o dă de „soţie” lui Avram din care rezultă Ismael. După cele petrecute  Agar dispreţuieşte pe Sara iar acesta îi face sclavei viața un iad, Avram fiind de acord cu acest lucru.  Agar a fost izgonită în pustie, s-a aşezat lângă un izvor şi aşteaptă moartea fiului ei. Dar Dumnezeu o găseşte şi acolo îi porunceşte să se întoarcă la stăpâna sa dar îi face şi îi face promisiune. Geneza 16:10  „Îngerul Domnului i-a zis: „Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şi ea va fi atât de multă la număr că nu va putea fi numărată” Când Dumnezeu i se adresează lui Agar ea exclamă „Tu eşti Dumnezeu care mă vede!“ adică „Tu eşti El Roi!“ Agar vede un adevăr fundamental şi anume că Dumnezeu vede toate lucrurile, nu numai faptele noastre ascunse ci şi gândurile sau motivaţiile noastre. El vede necazurile noastre dar şi fuga de răspundere şi lista poate continua. Acesta este o calitate al lui Dumnezeu care vede toate lucrurile inclusiv pe noi credincioșii de astăzi.

c). Yahweh - Eu sunt; Eu sunt Cel ce sunt  (Geneza 2:5; Exod 3:13-14; Judecători 5:4-5,9,11) Deși în Geneza  Numele lui Dumnezeu sub această formă YHWH, numai consoane și apare aproape de 7 000 de ori, cercetătorii nu au căzut de acord asupra pronunției Yahweh şi nu Iehova  și se pare că pronunțarea originală s-a pierdut, dar tetagrama ne învață clar despre   substanța lui Dumnezeu, care nu poate fi prins în concepte omenești (Maimonide), iar celelalte Nume sunt derivate și compuse, și rezultă din lucrările Sale exceptând  Numele Yahweh (cuvâtul Yahweh vine de la hawa). Dintre toate Numele care s-au dat lui Dumnezeu, Yahweh este cel mai mult folosit. Dumnezeu există prin Natura Sa, fiind o Ființă necauzată, ne prezintă existența de Sine a lui Dumnezeu și nu depinde de nimeni. În contextul creației Dumnezeu este creatorul vieții și este clar faptul că nu ar fi posibil să existe viață dacă viața nu ar fi însuși Dumnezeu.  El se prezintă lui Moise (Exod 3:13-14)  cu Numele de Yahweh, - Eu Sunt, sau Eu Sunt Cel ce Sunt,  care înseamnă un Dumnezeu etern, atemporal, care transcede timpul și spațiul. El nu este trecător ca ceilalți dumnezei sau idoli. Dumnezeu s-a arătat lui Abraham, Isaac şi lui Iacob, sub Numele de Elm Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), și abia lui Moise se prezintă prin Eu Sunt și se deschide o nouă perspectivă cu privire la Natura lui Dumnezeu. Numele de YHWH, era prea sacră pentru a fi pronunțată și era înlocuită cu Domnul. Din cele spuse mai sus desprindem două lucruri importante și anume o Revelație progresivă a lui Dumnezeu în istorie legată de acțiunile Sale, dar și aspectul relației directe dintre om și Dumnezeu, în acest caz omul fiind Moise.

d). Yahweh Shalom - Domnul păcii[39]  (Judecători 6:24). Perioada[40] judecătorilor a fost una din cele mai negre etape din istoria poporului evreu și este suficient dacă ne gândim la versetul din Judecători 21:25  ”Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea”. Ca o consecință a   păcatului Dumnezeu trimitea pedeapsa asupra poporului care era asuprit de popoarele din jur. Tot la strigătele de ajutor evreilor Dumnezeu ridica judecători în Israel, care luptau cu pentru libertate, iar poporul se bucura o perioadă de liniște și pace. Pe vremea lui Ghedeon[41] poporul trăia într-o stare continuă de frică și groază din cauza madianiților, care erau o pedeapsă divină. Dumnezeu îl alege pe Ghedeon pentru a elibera poporul. Ghedeon speriat de întâlnirea cu Îngerul Domnului a fost convins că va muri dar Domnul îi spune ”Fii pe pace, nu te teme, căci nu vei muri“. Marcat de aceste cuvinte Ghedeon construiește un altar în locul acel și pune numele de Yahweh Shalom, -  Domnul păcii. Acest lucru înseamnă supunerea  lui Ghedeon față de Dumnezeu, o atitudine de ascultare și închinare, dar și un mesaj de pace pentru inima lui Ghedeon și pentru poporul Israel, care va urma să fie eliberat de jugul madianiților. Vedem din nou aspectul relației om – Dumnezeu, la nivel personal, dar și cu impact asupra națiuni evreilor.  Acest lucru este valabil și astăzi, iar una din problemele oamenilor este alienarea (înstrăinarea) omului de Dumnezeu și de semeni. Această neputință a omului față de societatea în care trăiește, față de el însuși, (se depesonalizează), este o consecință a păcatului și nu păcatul în sine.  Doar Dumnezeu poate să aducă pacea în inima omului în relația  omului cu Dumnezeu  cu sinele și cu semenii. Numai Dumnezeu are puterea să  rezolve alienarea (nebunia) omului. Dumnezeu dorește pacea, deși El este un foc mistuitor, iar prin acțiunile Sale se descopere oamenilor pe Sine și le transmite sfințenia, iubirea, purtarea de grijă, călăuzirea, vindecarea și mai ales pacea Sa. El restabilește pacea omului cu Dumnezeu și cu semenii și ”numai Yahweh Shalom, Domnul păcii, poate face acest lucru”. Acum vom trece în Noul Testament, pentru a aspectul relației om – Dumnezeu dar cu referință la Persoana și lucrarea lui Hristos. Realitatea este că nu e suficient să fii membru într-o biserică locală ci trebuie să faci parte din Biserica ca și Trup a lui Hristos și acest lucru presupune și o relație directă cu Isus Hristos prin care am primit iertarea păcatelor. O să încercăm să aducem în atenție trei cazuri din Noul Testament în care întâlnirea  omului cu Hristos, a marcat viața acestora și l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu și s-au smerit în fața Lui.

e). Petru. Numele lui Petru[42], numit şi Simion a fost un nume specific evreiesc, era căsătorit iar soţia la urmat în călătoriile lui misionare. Când a fost chemat de Isus să fie ucenic a primit un nume nou în aramaică „ Kehpa (Chifa) – rocă sau piatră”, nume care apare în Noul Testament ca şi Petros. El vea rol de lider în grupul ucenicilor şi era de multe ori purtătorul de cuvânt al acestora. Ucenicul lui Isus[43]  era pescar. Luca 5:8  Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus, şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci Sunt un om păcătos.” Se cunoaște episodul cu  pescuirea minunată, în care la porunca Domnului Isus, ucenicii prind o mulțime de de pești. Marea  Galieliei era de fapt lacul Ghenezaret, iar la început Isus folosește barca de pescuit al pescarilor ca și loc de amvon. Acest lucru nu înseamnă de câte ori  cineva  vestește Cuvântul Domnului se aduce în mod obligatoriu și roadă sau merge la amvon. Apoi ucenicii la îndemnul lui Isus se apucă să pescuiască. Domnul Isus când își alege ucenicii le spune pescarilor, Simon și Andrei, că îi va face pescari de oameni (Matei 4:19; Marcu 1:17). După ce ucenicii se trudesc toată noaptea și nu prind nimic Isus le spune ucenicilor să arunce mrejile în partea dreaptă, deși Simion protestează totuși la cuvântul lui Isus face acest lucru.  Ucenicii erau pescari pricepuți dar totuși nu au prins nimic, dar când Domnul Isus dă o poruncă, acesta nu este una imposibilă. După ce ucenicii au aruncat năvoadele în partea dreaptă, au prin o mare mulțime de pești încât începeau să se rupă mrejile de greutatea lor. Dacă se spiritualizează acest episod ”prinderea peștilor” trebuie să se facă conform cu instrucțiunile lui Isus Hristos. Plasa ”pescarului” adevărat trebuie să fie trainică și să aibă ca și temelie Moartea și Învierea lui Isus Hristos. După Învierea lui Isus Hristos mai există un episod în care ucenicii pescuiesc (Ioan 21:1-11),  și ucenicii îl văd pe Hristos Înviat, iar El le spune ucenicilor cum să ”pescuiască” ”, cu alte cuvine cum să predice Evanghelia, dar și până unde ”la marginile pământului”.  Dacă ne reîntoarcem la momentul menționat mai sus Petru își recunoaște eșecul și face o mărturisire de credință ” Pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”. Totuși Isus avea alte planuri cu Petru, și cu ceilalți ucenici anume să îi facă ”pescari de oameni”. Dacă vrem să fim ucenicii lui Isus, fiind copiii lui Dumnezeu, este nevoie de  multă smerenie, iar a atunci Domnul va putea să ne folosească în lucrarea Lui. Petru  este unul din cele mai bune exemple și cred că este bine să ne amintim ce a făcu Duhul Sfânt prin el în ziua cincizecimii. De menționat este și faptul că la minunea făcută de Isus, pe ucenici ia apucat frica. În relația sa cu Isus Hristos, deși Petru era lider, la momentul răstigniri se leapădă de Hristos, dar în final fiind reabilitat, duce Evanghelia mai departe, relația cu Hristos este una personală, recunoaște statulul de păcătos ca în final să moară ca și martir, ducând credința lui în Hristos până la capăt. În relația omului Cu Isus Hristos, sunt o mulțime de sentimente combinate ca adorare, smerenia dragoste etc, dar este necesară și frica nu în ideea pedepsei, ci a faptului că poate nu facem întotdeauna voia Domnului și avem nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt în viața de credință și lucrarea pe care o facem. De aceea trebuie să ne simţim nevrednici în faţa puterii şi sfinţeniei lui Isus Cristos. Exemplu de smerenie a lui Petru trebuie să fie în fiecare dintre noi.

f). Toma, este unul dintre ucenicii lui Isus[44] zis şi „Geamănul”, face parte din al doilea grup al ucenicilor din listele apostolilor. El este gata să meargă cu Isus la mormântul lui Lazăr şi chiar să fie ucis  de iudei ( Ioan 11:16). El nu înţelege cum Isus poate să meargă la Iarusalim ştiind că va murii acolo. După înviere Domnul Isus[45] se arată ucenicilor în camera de sus, dar Toma nu crede şi cere o dovadă concretă a Învierii Domului Isus (Ioan 20:25). După opt zile Isus se arată din nou ucenicilor şi de data acesta Toma era şi el prezent. La vederea lui Isus el face o mărturisire de credinţă : „Toma I-a zis:„Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Lui Toma în popor i se spune necredinciosul, însuşi Isus ia spus acest lucru,  iar îndoiala lui Toma era mare şi avea nevoie de o dovadă concretă a învierii lui Isus. Faptul că Toma nu era împreună cu ucenicii a fost o piedică în cale credinţei lui. Părtăşia credincioşilor este necesară în Biserică pentru creşterea în învăţătură şi sfinţenie prin Harul lui Dumnezeu dat de sus. Este bun îndemnul în acest sens : “Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Evrei 10:25). Episodul în cauză nu ne indică faptul că Toma a făcut la modul practic ce ia spus Isus, şi se pare că nu era necesar lucrul acesta. Şi astăzi sunt mulţi care afirmă că “Dacă L-aş vedea, dacă L-aş putea atinge, atunci aş crede!,” dar acesta este o falsă problemă. Problema nu este absenţa dovezilor cu privire la Moartea şi Învierea lui Isus Cristos, ci necredinţa din inima omului. Este o problemă de sinceritate  şi Dumnezeu se ocupă în primul rând de inimile sincere.  Cei care nu cred Biblia, au nevoie de argumente şi problema lor, afirmă ei este de ordin intelectual, dar adevărata problemă este moralitatea lor pentru că trăiesc în păcat. Dacă revenim la Toma pentru un  evreu monoteist a spune “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, care s-a îndoit aşa de mult de învierea lui Isus este un lucru nespus de mare şi punctul culminant în viaţa de credinţă a lui Toma, dar şi a Evangheliei lui Ioan. Este o mărturisire de credinţă să spui lui Isus  Hristos : „Domnul  şi Dumnezeul meu”. În cazul lui Toma avem relaţia de învăţător – ucenic, Domn şi slujitor. Dar în Ioan 20:29, Isus mai spune un lucru extrem de importat pentru credincioşii. „Ferice de ceice n-au văzut, şi au crezut.`` Relația eu –Tu a fost restabilită. Cei care cred astăzi în Moarea şi Învierea lui Isus Hristos au parte de o binecuvântare deosebită. Cristos trebuie să fie mântuitor şi Domn în viaţa creştinului şi în Biserică.

g). Pavel, a fost un prigonitor al creştinilor[46] şi se cunoaşte  puţine lucruri despre el înainte de convertirea sa pe  drumul Damascului când  Isus  i se arătă şi devine un apostol cu un zel înfocat pentru vestirea Evangheliei. El era din Tars şi avea cetăţenia romană fapt care l-a salvat de multe pericole, fiindcă cetăţenii romani se bucurau de privilegii. Era un om educat şi a învăţat la picioarele lui Gamaliel (Fapte 22:3). Se pare că nu avea un fizic prea plăcut şi în plus avea probleme şi cu ochii.  Nu exisă informaţie la faptul că Pavel la întâlnit pe Isus Hristos în viaţă, dar se pare că a asistat la uciderea lui Ştefan cu pietre (Fapte 8:1), lucru care se pare că la marcat, fapt ce denotă din întrebarea pe care ia pus-o Isus Hristos ( Fapte 26:14). Saul din Tars[47] are o experienţă extraordinară cu Isus Glorificat, iar convertirea lui a fost bruscă şi dramatică „Doamne, ce vrei să fac?”. Saul din Tars[48] a început persecuția împotriva creștinilor, și era o amenințare pentru creștini. El îl ura pe Isus Hristos și pe creștini, fiind un adept înfocat a iudaismului, iar scopul lui era stârpirea și distrugeri creștinilor și a religiei creștine. Pa drumul Damascului la care mergea  cu acest scop, Hristos se arată lui Saul, iar el mai târziu în Cartea faptele Apostolilor, înaintea lui Agripa și  în Filipeni spune ce s-a întâmplat. La întrebarea lui Pavel ” ,,Cine eşti Tu, Doamne?``, Saul dă dovadă de dovadă de incompetență și neștiință,  deși era un   om foarte instruit, dar care îl cunoaște pe Hristos la nivel inteletual, lucru acesta a fost egal cu zero. Al cunoaște cu adevărat pe Isus Hristos înseamnă a avea viață spirituală și o relație cu El. În urma șocului spiritual primit, Saul pune întrebarea remarcabilă ,,Doamne, ce vrei să fac?``, iar acest lucru demonstrează întoarcerea s-a la Dumnezeu și la Hristos și este gata să facă  orice iar fi cerut Domnul. Saul era un om schimbat în mod total, iar Dumnul Isus anticipează acest lucru : „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:20). Nu cred că exista un om mai mirat și încurcat în fața acestui eveniment neașteptat ca și Saul. În plus  de acest lucru practic a rămas fără vedere, orb la propriu, și trei zile nu a băut și nu a mâncat nimic. Dumnezeu lucrează printr-un credincios Anania, gata să facă totul pentru Isus ,,Iată-mă Doamne, a răspuns el”, care și-a pus mâinile peste Saul pentru a-și primi vederea și Duhul Sfânt. La protestul lui Anania, Domnul îi spune că Saul este un vas ales care să ducă ( poarte) Numele lui Isus Hristos înaintea neamurilor, a împăraților și să sufere pentru această lucrare. Saul și-a recăpătat vederea fizică dar mai important este cea spirituală și a fost Botezat.  Saul nu mai este dușmanul lui Hristos ci fratele Pavel.  Apostolul Pavel obisnuieste sa-L numească pe Dumnezeu: “Cel ce a inviat din morti pe Isus Hristos” (Rom. 4:24; 10:9; etc.). Sfârșitul lucrării lui Pavel este martirajul, în condiții necunoscute, pentru că Faptele Apostolilor se termină  fără o finalitate clară a narațiunii, scriitorul sau și-a pierdut viața, ori nu a mai avut ce să scrie, iar tradiția spune că Pavel a murit decapitat. El și-a dus credința până la capăt, iar când ai o relație adevărată cu Isus Hristos ești gata să mori pentru  El.

7). Credinciosul în relația eu - Tu. Aici apare un paradox[49] cu privință la ființa noastră ca și om. Pe de o parte suntem infimi ”un bulgăre de țărână”, și ne gândim la imperii și popoare dispărute, urme pe care arheologii le descopere în țărâna pământului, plus milenii de istorie în contrast cu o viață de om de 70-80 de ani. Pe de altă parte Dumnezeu a pus în fiecare dintre noi un suflet viu (Gen 1:26), care are așa de mare valoare încât pentru fiecare dintre noi la modul personal, dar și universal  a murit Hristos (Ioan 3:16) în sensul că Jertfa de pe Cruce acopere păcatele omenirii întregi. În confruntarea omului cu păcatul, respectiv omul nu rămâne pasiv, iar Evanghelia, rămâne și este o problemă de alegere a omului în sensul că accepți o relație mântuitoare cu Isus Hristos de tipul eu – Tu, sau o nonrelație, în care respingi oferta  de salvare oferită de Dumnezeu prin Isus Hristos, cu consecințele de rigoare. Întrebarea pe care se pune în mod imperios este ce avem în minte atunci când rostim Numele lui Isus Hristos, dincolo de simpla rostire a acestui Nume. În postura de copiii a lui Dumnezeu trebuie să ținem seama de câteva realități care definesc viața credinciosului.

a). Jertfa, străbate ca un fir roşu întreaga istorie a omenirii şi a poporului evreu. În Vechiul Testament  existau jertfe de animale care suplineau jertfa ce urma să vină prin Unsul Mesia Isus Hristos. Existau cinci 5 tipuri de jertfă: de pace ( laudă consfinţire, de bunăvoie), pentru vină, de ispăşire, de mâncare, arderea de tot. Arderea de tot indica cel mai bine Mielul care urma să fie înjunghiat Ioan 1:29  „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”! Existau  reguli pentru jertfă în sensul că animal fără cusur,   mâna celui ce ducea jertfa, era pusă pe capul animalului, prin acest lucru se făcea transferul de păcate, preotul înjunghia animalul şi se stropea altarul cu sânge. Scopul jertfelor era înlăturarea vinei, îndepărtarea efectelor păcatului,  înlăturarea pedepsei lui Dumnezeu. Tot  sistemul sacrifical al  Vechiului Testament arăta spre Cristos ca Miel de jertfă, de fapt toţi miei sacrificaţi îl prefigurau pe Hristos începând de la nepriănitul Abel. Jertfa lui Isus Hristos era deosebită pentru că era o împlinire a tuturor  jertfelor. Evrei 9:11  „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâni, adică nu este din zidirea aceasta; 12  şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea Sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică”. În urma acestei lucrări  Isus Cristos  a primit oficiul de  Profet, Preot, Rege. Cristos  este Rege peste Împărăţia cerurilor iar credincioşii sunt supuşi.

b). Realitatea Crucii. Trebuie să amintim că sunt două vârfuri ale răului în Univers, din care unul este momentul când Hristos a fost răstignit pe Cruce iar al doilea este Realitatea Iadului. Crucea este momentul când toate păcatele lumii, trecute, prezente şi viitoare, au fost puse efectiv pe Cristos, iar justiţia și  dreptatea lui Dumnezeu au fost satisfăcute. Înainte de crucificare Hristos experimentează lupta sufletească, cu El însuși. În sfinţenia Sa perfectă i s-a revoltat caracterul și s-a opus din instinct. A avut o puternică reacţie negativă la purtarea păcatelor noastre. El a purtat păcatele multora. (Isaia 53:12). Dumnezeu l-a făcut pe Isus Cristos păcat pentru noi. (2 Cor. 5:21). Dumnezeu a pedepsit în mod efectiv păcatul omenirii prin Fiul Său. Pentru prima dată Isus Cristos era despărţit de Tatăl. Matei 27:46  Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Cristos[50] este perceput ca Robul care sufere în Isaia 53 cu împlinire în Crucificarea lui Isus Hristos, iar El biruieşte prin Cruce și este Înviat din morți. Umanitatea  nu va experimenta niciodată răul  suferit de Cristos pe Cruce iar  prigoana credincioșilor este un argument al credinţei. Moartea prin crucificare era cea mai oribilă formă de execuţie, o moarte înfioratoare. Unii suportau câteva zile şi pentru acest lucru se zdrobea fluierele picioarelor ca să moară mai repede. Suferinţa fizică era dublată de  durerea psihologică, pricinuită de purtarea păcatelor omenirii.  El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. (1Petru.2:24). Dumnezeu a pus efectiv păcatul lumii pe Isus Cristos iar Suferinţa lui Isus Cristos a fost una fără precedent. Momentul Crucificării lui Hristos nu sufere nici un termen de comparaţie. Suferinţele noastre sunt o palidă analogie. El a suportat vina a milioane de păcate. Chiar şi pentru o clipă o uriaşe suferinţă, care însemna pedepsirea păcatului era mult pentru un caracter Sfânt şi perfect.  El a suportat pedeapsa, mânia și pedeapsa lui lui Dumnezeu. Suferinţa Lui a fost o plată completă   a păcatului sub aspectul mântuitor. (1.Petru 1:18 ) ”căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19 ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”.  Suferința îndurată[51] de Isus Hristos este exemplul final al urii și furiei pe care omaenii păcătoși le simt față de sfințenia lui Dumnezeu. ”Aşadar, oricât de brutale au fost suferințele fizice ale lui Iisus, acest lucru era nimic comparativ cu faptul că a trebuit să îndure păcatele noastre şi să moară pentru a plăti pedeapsa pentru ele (Romani 5:8) [52]. Pentru prima dată[53], în istoria cunoscută de noi,  Trinitatea a fost ruptă dar refăcută prin Înviere. Dar a mai existat un lucru important cu impact în viața credinciosului. Jertfa lui Isus Hristos a fost o jertfă de Ispășire care a înlocuit jertfele aduse de Marele preot în Vechiul Testament.  Evrei 9:13  ”Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, 14  cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!”  Realitatea Crucii  a fost când toate păcatele lumii, trecute, prezente şi viitoare, au fost puse efectiv pe Cristos, iar justiţia și dreptatea lui Dumnezeu au fost satisfăcute. Dumnezeu a pedepsit păcatul omenirii prin Fiul Său. Pentru prima dată Isus Cristos era despărţit de Tatăl. În strigătul „de ce” al lui Cristos, se canalizează toate „de ce” – urile umane, da la suferinţa individuală, la suferinţa extinsă a speciei umane. Isus Hristos a ieșit biruitor, iar noi vom avea victorie  doar prin El pentru că Isus a fost biruitor.  Coloseni 2:15  ”A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” Această Realitate a Crucii nu este repetabilă în istorie, iar alegerea ne aparține în a crede sau nu a crede Hristos Crucificat care este mântuirea noastră.

c). Realitatea Iadului. Termenul de Iad[54]  în Noul Testament este transliterat prin cuvântul ” Ghenă”, (o vale din preajma Ierusalimului),  în care focul nu poate fi stins, este etern (Matei 18:8) și exemplificat de Isus Hristos.  Imaginile din Noul Testament despre Iad sunt uniforme, iar în afară de foc și pedeapsă, Iadul este descris și ca întuneric, (Matei 25:30) moarte, ( Apoc 2.11), nimicire și excludere din prezența lui Dumnezeu (Matei 7: 21-23) și o datorie care trebuie plătită (Matei 5: 25-26).  În conformitate cu Biblia[55] iadul este un loc real și veșnic. Pedepsirea celor răi în Iad va fi veșnică, și este descrisă  în Scriptură ca fiind ”focul veșnic” (Matei 25:41), ”focul care nu se stinge”  (Matei 3:2), ”ocara și rușinea veșnică” (Daniel 12:2), un loc unde ”viemele nu moare și focul nu se stinge” (Marcu 9:44-49), un loc al chinurilor ”în foc și pucioasă, , unde fumul se suie în sus în vecii vecilor” (Apoc 14:10-11), ”un lac de foc și pucioasă” unde cei răi vor fi chinuiți, zi și noapte în vecii vecilor” (Apoc. 20:10).  Oamenii care nu s-au împăcat cu Dumnezeu for vi sub pedeapsa și mânia lui Dumnezeu. În Iad oamenii vor fi nevoiți să recunoască dreptatea lui Dumnezeu. Iadul[56] este un loc de pedeapsă destinat lui Satan și îngerilor care sau răzvrătit dar și oamenilor care nu s-au împăcat cu Dumnezeu. În Iad există un chin permanent, puternic,  mintal  și fizic da  și despărţirea totală și definitivă de Dumnezeu. ”Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua”.  (Apoc. 20:14) Dacă se pune întrebarea cine ajunge în Iad avem un răspuns Biblic : Apocalipsa 21:8  Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Din nou se poate afirma că libertatea de alegere ne aparține

d). Realitatea Cerului.  Atunci când ne gândim la cer înțelegem cel puțin trei lucruri. Cerul fizic, material  perceput  de noi pe care zboară păsările și avioanele, Cerul înstelat, respectiv universul  cunoscut de noi prin telescoape, rachete, etc, și Cerul spiritual aflat într-o altă dimensiune în care locuiește Dumnezeu. Cerul[57] este un loc real și se fac referi la el de aproape 300 de ori. Pavel ne spune că a fost răpit până la al treilea cer (2 Cor. 12:1-9). Orice om care crede în Isus Hristos va avea viața veșnică și va intra în cer. (Ioan 3:16). În cer nu va fi noapte, soarele și luna nu mai sunt necesare pentru că însuși Dumnezeu este Lumină (Apoc 22:5). El este descris în mod plastic cu 12  porți, 12 fundații, Paradisul Grădinii Edenului va fi restaurat, va fi plin de pietre prețioase. În mijlocul grădinii va curge un râu cu apă vie, Pomul vieții va fi pus la dispoziția tuturor oamenilor, rodește de 12 ori pe an și va vindeca neamurile (Apoc. 22). Omul nu este capabil să descrie cum va fi acolo (1 Cor. 2:9). De asemenea în cer nu va fi lacrimi sau durere ci o stare de fericire (Apocalipsa 21:4) Cerul este locuința lui Dumnezeu[58],  a în gerilor Lui  și  o destinație a sfinților de pe pământ. El este  un loc dar și o stare și este perceput încă din Vechiul Testament. Deuteronomul 26:15 ” Priveşte din locaşul Tău cel Sfânt, din ceruri, şi binecuvântează pe poporul Tău Israel, şi ţara pe care ne-ai dat-o, cum ai jurat părinţilor noştri, ţara aceasta în care curge lapte şi miere.” sau  Neemia 9:6  ”Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta”. În Noul Testament cerul  este amintit în rugăciunea Tatăl Nostru (Matei 5:44). Credincioșii au o moștenire păstrată în cer (1Petru 1:4), de asemenea trebuie să definim  dimensiunea escatologică a cerului, care este în viitor pentru faptul că universul fizic va dispare și Dumnezeu va crea un cer nou și un pământ Nou.  (2 Petru 3:10-13).  Trebuie să înțelegem că în final lucrurile vor fi de așa natură încât vor fi după voia lui Dumnezeu. Biblia [59] afirmă că Cerul este  tronul lui Dumnezeu (Isaia 66:1), (Fapte 7:48-49).  De asemenea după înviere Isus Hristos s-a Înălțat la cer și stă la dreapta lui Dumnezeu. La fel  în Cartea Evrei ni se spune faptul că Isus s-a înfățișat  înaintea lui Dumnezeu : Evrei 9:24  ”Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” loc în care slujește ca și Mare Preot ( Evrei 6: 19-20). Isus spune că se va întoarce și ne va duce în cer (Ioan 14.1-4). Când oamenii neagă existența cerului, ei neagă Cuvântul lui Dumnezeu. Există în noi un dor după veșnicie și cerul este speranța credincioșilor (2 Cor. 5:1-4). Pavel îndeamnă credincioșii care se află în suferință să privească la lucrurile veșnice adică la cer (2 Cor. 4:17-18). Dumnezeu a pus în mintea oamenilor faptul că El există (Romani 1:19-20), iar toți cei spălați în Sângele Mielului vor avea parte de Împărăția Cerurilor (Evrei 10: 19-20).

8). Dumnezeu personal. Atunci când facem aplicaţia practică la relaţia dintre om şi Dumnezeu, relaţia de tip eu –Tu, trebuie să avem în minte trei lucruri. a) Răstignirea lui Hristos,  b). Convertirea, c). Naşterea din Nou. Aceste trei lucruri trebuie să aibă un aspect punctual în viaţa credinciosului.  Răstignirea lui Isus Hristos, o găsim relatată în cele patru evanghelii, dar convertirea trebuie să fie personală în care participă omul şi Duhul Sfânt, iar Naşterea din Nou este o lucrare a Duhului Sfânt şi o acceptare a omului. Este greu să afirmi dacă aceste lucruri sunt instantaneu sau au aspect procesual în viaţa celui convertit. Ambele variante pot fi valabile.

a). Răstignirea lui Hristos[60]. Pentru a vorbi despre Dumnezeu la modul personal, respectiv Isus Cristos ca  şi creştini este potrivit să vorbim despre răstignirea lui Isus Hristos, ca bază în gândirea creştină cu privire le relaţia eu –Tu realizată prin El. În primul rând asistăm la judecare lui Isus Hristos. Isus după ce prins în Grădina Gestimane şi dus în faţa soborului, aceştia doreau să găsească o vină în El, indiferent de preţ. În timpul ocupării poporului evreu de către romani, evrei aveau dreptul la judecată, dar nu la pedeapsa cu moartea. Consiliul trebuia să găsească o vină în El, acesta fiind motivul pentru care a fost interogat o noapte întreagă. Cei care l-au acuzat, s-au folosit de martori falşi, au dat alte semnificaţii cuvintelor lui Isus, astfel El dimineaţa ajunge în faţa lui Pilat. Era de fapt o uneltire împotriva lui Hristos Matei 27:13  „Atunci Pilat I-a zis: „N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei?” Ca şi revers  la judecată pe care o va face Cristos vor fi acuzaţi printre altele şi de egoism  (Matei 25:43). La fiecare sărbătoare importantă a evreilor Pilat deşi locuia în Cezareea venea la Ierusalim pentru a întâmpina revoltele. Ierusalimul în perioada sărbătorilor, era supraaglomerat din cauza pelerinilor care veneau din toată Iudeea la sărbătoare şi închinare, sărbătoare  era de paşti şi se sărbătorea ieşirea poporului evreu din Egipt, aspectul eliberării şi naţionalismul erau puternic accentuate, iar oraşul era în fierbere şi la figurat şi la propriu. Matei, reia firul naraţiunii şi se întoarce la comportamentul lui Iuda vânzătorul. Se poate face comparaţie între Iuda vânzătorul şi Petru care s-a lepădat de Isus Hristos.  Iuda este cuprins de remuşcări şi se duce la marii preoţi ca să înapoieze banii. Preoţii refuză iar Iuda nu vede altă cate decât să-şi ia viaţa. Dar nici preoţii de la Templu nu erau mai buni şi pun accent pe lucrurile mărunte. Fiindcă era preţ de sânge ei cumpără ţarina „Ţarina olarului”, numită mai târziu „Ţarina sângelui”, loc în care erau îngropaţi străinii. Nu îi interesa moartea unui om ci se conformau tradiţiei poporului evreu. Preoţii erau nemiloşi, şi au vărsat sânge nevinovat. De fapt fără să ştie au împlinit o profeţie pe care a făcut-o prorocul Ieremia  În cazul lui lui Iuda găsim căinţă pentru păcat, dar cu întârziere fatală şi lipseşte mărturisirea păcatului în faţa Persoanei care avea puterea să ierte păcatele.   Nu știm dacă în cazul lui Iuda se putea primii iertare. Ioan 17:12  „Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura”. În contrast[61] lepădarea lui Petru prezintă alt aspect. El neagă că a avut legătură cu Hristos în faţa unei slujnice, dar la cântarea cocoşului îşi aduce aminte de cuvintele ui Isus şi a plâns cu amar. Căinţa lui a fost una care a primit iertarea. Domnul Isus ajunge înaintea lui Pilat. Acesta îi pune întrebarea dacă  este Împăratul iudeilor, iar Isus răspunde „Da” i-a răspuns Isus „Sunt.” Cei care îl acuzau pe Hristos de acest lucru considerau răspunsul lui ca o blasfemie. În plus Isus Hristos indică şi o profeţie (Matei 26:64)  „Da” i-a răspuns Isus „Sunt! „Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.” Marele Preot a avut o reacţie de impulsivitate, nestăpânire, şi agresiune „Atunci marele preot şi-a rupt hainele, şi a zis: „A hulit!” Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui.” Pentru acest lucru a ajuns ca iudeii să îi dorească moartea cu orice preţ, dar trebuiau să găsească o vină pentru ca romanii să îl poată condamna la moarte. „Domnul Isus este mielul lui Dumnezeu, este Mesia, şi este regele iudeilor, deci, nu era nici un neadevăr în cuvintele Domnului”. Isus Hristos tace şi nu răspunde acuzaţiilor aduse de evrei. Pilat avea nevoie de mai multe dovezi împotriva lui Isus pentru a nu-l condamna la moarte şi considera cererea evreilor un lucru fără însemnătate. Matei atinge două aspecte importante din procesul lui Isus, primul fiind legat de oferta lui Pilat, care voia să elibereze un deţinut şi acesta să fie Hristos, fiidcă el ştia că din invidie şi orgoliu Hristos a fost adus la judecată, dar şi că  evreii de rând îl iubeau pe Isus, aşa că se temea de o răscoală, şi era prins la mijloc.  El este obligat a alege între bine şi rău. Şi soţia lui  Pilat are o poziţie binevoitoare faţă de Isus în urma visului din timpul nopţi. Pilat pune în faţa mulţimii pe Isus şi Baraba, care era un tâlhar ca unul dintre ei să fie eliberat. De fapt Pilat fuge de răspundere, dar între timp preoţii au convins norodul să ceară eliberarea lui Baraba. Norodul  era influenţabil şi schimbător, aşa că cer eliberarea lui Baraba. Nu ştim exact dacă era acelaşi norod care a asistat la intrarea lui Isus în Ierusalim cu o săptămână înainte când l-au aclamat ca rege Matei 21:9  „Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!”, dar probabilitate este mare iar acum doreau moartea lui Hristos. Dilema lui Pilat rămâne, fiindcă nu ştia ce să facă cu Isus şi iarăşi întreabă mulţimea ce să facă cu Isus. El nu mai ave nici o autoritate în momentul acela. În cazul acesta Pilat nu mai este judecător ci mulţimea, iar acest fapt este  o raritate. Spălarea pe mâini nu îl absolvă de vina de a condamna un nevinovat la moarte. De multe ori se uită de către credincioşi faptul că judecata va fi personală şi va fi judecat în funcţie de cum au crezut şi au trăit cu Isus Hristos. Pilat şi-a spălat mâinile, dar nimeni nu poate să fie curat în ceea ce priveşte sângele care a curs pe Cruce, pentru că şi noi avem  „ mâinile murdare”, pentru că păcatele noastre sunt cele care l-au răstignit şi pentru noi a murit Hristos. În momentul alegeri poporul în mod inconştient cer ca Isus Hristos să fie răstignit şi o pedeapsă viitoare care va fi greu de purtat. „Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, astfel s-a cerut  pedeapsa peste generaţii iar istoria a confirmat acest lucru. Baraba a fost eliberat, iar Hristos este dat să fie răstignit. Era o mare nedreptate, iar oamenii care l-au bătut şi răstignit erau cei mai cruzi. Isus Cristos este batjocorit în cel mai mare grad cu putinţă, de oameni cu o natură pervertită de păcat. Isus a primit pe cap o cunună de spini, o trestie în mâna dreaptă, iar soldaţii şi-au bătut joc de El „Plecăciune, Împăratul Iudeilor!” şi îl scuipau. Isus[62] a primit o haină stacojie, iar lucrurile se leagă de escaton Apocalipsa 17:3  „Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de coloare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne”. Legătura aceasta nu este întâmplătoare. După ce l-au îmbrăcat iarăşi în hainele lui l-au dus la locul de osândă, prin crucificare. Oameni de astăzi nu s-au schimbat în bine, iar inima omului este plină de răutate, iar posibilitatea de a face rău semenilor este mult mai mare. Soldaţii erau satisfăcuţi de durerea lui Isus, dar El era  Mielul care suferea pentru păcatele omenirii întregi. Isus nu a mai avut putere să ducă Crucea până la locul execuţiei, iar soldaţii l-au silit pe Simon din Cirene să o ducă mai departe până la Golgota. Acolo au vrut să îi dea vin amestecat cu fiere dar Isus a refuzat. Băutura era oferită condamnaţilor la moarte, pentru a „atenua” suferinţele, cu scopul ca cel crucificat să sufere cât mai mult. Hainele lui au fost trase la sorţi împlinind o profeţie fără ca să ştie. Isus Hristos a fost umilit de fiinţa umană. Pilat dă ordin ca să scrie pe Cruce INRI „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor,” în trei limbi de  circulaţie în cadrul imperiului Roman latină, greacă şi ebraică. Isus a fost răstignit între doi tâlhari. Fiecare  dintre evanghelişti se axează mai mult pe ce se întâmplă în jurul Crucii lui Hristos, iar mai târziu mulţi artişti au încercat să surprindă suferinţa lui Hristos, dar este o viziune umană limitată, iar Isaia capitolul 53, redă cel mai bine această suferinţă. Biblia ne spune că au fost trei ceasuri de întuneric asupra pământului, cerul nu a privit ce se întâmplă la Cruce, era un eveniment dintre Tată şi Fiu. Decizia lui Isus Hristos de a muri pentru oameni era una personală şi era motivată de dragoste.

b). Convertirea[63]. Doar o confruntare a omului păcătos cu sfinţenia lui Dumnezeu are ca şi rezultat pocăinţa şi convertirea păcătosului care este o intrarea pe uşă şi face dovada a mergând pe cale poate fi socotită o convertire adevărată. Omul trebuie să recunoască că trebuie să fie mântuit, ca răspuns în faţa mâniei lui Dumnezeu. Răspunsul este simplu la problema păcătosului. Fapte 16:31  „Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”  Omul s-a bazat pe credinţă, pe Isus Hristos, cu lucrurile care derivă de aici, Isus care este Fiul lui Dumnezeu, este Mesia, Domnul şi Hristosul, care a murit şi a Înviat pentru păcatele oamenilor (Romani 10:9). A fi convertit înseamnă „a se întoarce”  , înseamnă o schimbare a minţi „metanoia” şi înseamnă pocăinţă. „Credinţa şi pocăinţa sunt complementare”, iar creştinul adevărat va renunţa la păcat (1Tesaloniceni 1:9). Pe de altă parte Duhul sfânt va transforma păcătosul într-o persoană nouă. Creştinismul nu înseamnă o religie, chiar dacă are diferite forme de ritual, ci credinţa în Isus Hristos. Adevăratul creştin nu va trece de a o religie la alta.  Convertirea[64] în Vechiul Testament înseamnă întoarcerea poporului lui Dumnezeu  și a unor naţiuni păgâne la căile Domnului. Există numeroase exemple de „convertire”,  a poporului păgân ca norodului din Ninive (Iona 3:7-10), a poporului Israel la scară naţională, şi convertirea unor persoane individuale  ca David, (Psalmul 51:13), Naman (2 Împăraţi 5), Iosia (2 Regi 23:25), Manase ( 2 Cronici 33:12 şi mai departe). De asemenea se face referinţă la convertiri care antrenează toate lumea (Psalmul 22: 27). Pentru evrei convertirea însemna întoarcerea la „Dumnezeul tău Iahve”  (Deuteronom 4:30; 30:2, 10), iar motivul convertiri era că evreii au călcat Legământul  mozaic şi s-a depărtat de la Căile Domnului. În momentul convertirii poporului era necesar o înnoire publică a legământului  „( Iosua 24:25; Iehoiada, 2 Împăraţi 11:17;  2 Cronici 15:12; Ezechia, 2 Cronici 29:10; Iosia, 2 Cronici 34:31)”. Legământul era o legătură stabilă între poporul evreu şi Dumnezeu, iar căderea în păcat a adus pedeapsa  (Amos 3:2), dar Dumnezeu nu l-a distrus şi dacă poporul se convertea urmau binecuvântările  (Zaharia 1:3), iar naţiunea era iertată şi vindecată  (Deuteronom 4:23-31; …Isaia 6:10). Întoarcerea adevărată presupune regrete, o smerenie şi umilire în inima omului, o transformare şi o căutare sinceră a lui Dumnezeu  (Deuteronom 4:29 ş.urm; 30:2,10; …. Ieremia 24:7), şi urmează cunoaşterea clară a căilor Sale  (Ieremia 24: 7, 2 Cronici 33:13). În Noul Testament termenul folosit pentru convertire este epistrepho, şi înseamnă şi întoarcerea unui creştin la Cristos după ce a căzut în păcat (Luca 22:32), şi la decizia unui păcătos, evreu sau dintre neamuri de a se întoarce la Cristos prin credinţă. Convertirea are şi un aspect escatologic cu privire la iertarea păcatelor (Matei 18:3; Faptele Apostolilor 3:19; 26:18). Ea este un eveniment unic în viaţa omului (timpul aorist al verbelor) şi înseamnă întoarcerea de la idolatrie, păcat şi de sub domnia lui Satana la închinare adevărată şi slujirea unui Dumnezeu adevărat  (Faptele Apostolilor 14:15; 26:18; 1 Tesaloniceni 1:9) şi a Fiului Său Isus Cristos (1 Petru 2:25). Şi în Noul Testament convertirea şi credinţa sunt inseparabile  (Faptele Apostolilor 11:21). Convertirea poate să aibă un aspect violent şi dramatic a  unor persoane ca Pavel, Corneliu, temnicerului din Filipi, sau mai puţin impresionante ca a famenului etiopean şi a Lidiei care au o mare semnificaţie pentru Biserica primară. Scriitorii nu se ocupă aşa de mult  de aspectul  psihologic a persoanei convertite ci mai mult de eveniment, care este perceput ca şi o acţiune practică şi o acceptare a Evangheliei lui Cristos. Din punct de vedere teologic convertirea înseamnă „ predarea se sine pentru unirea cu Cristos”, cu tot ce derivă din aceste lucru (Romani 6:1-14 Coloseni 2:10-12, 20 … ).  Când omul se întoarce la Dumnezeu este o acţiune a lui şi liber să aleagă acest lucru, dar pe de altă parte Biblia ne indică o lucrare a lui Dumnezeu în om în Vechiul Testament păcătoşii s-au întors la Dumnezeu numai când au fost întorşi de El (Ieremia 31:18 şi mai departe, Plângerile 5:21). În Noul Testament când oamenii vor să fie mântuiţi, tot Dumnezeu îi face să acţioneze  (Filipeni 2:12 …..), fiind o lucrare divină în ei şi reprezintă o naştere din nou (Ioan 3:1…..), şi o înviere din morţi  (Efeseni 2:1 ş.urm.). De asemenea acest lucru înseamnă o deschidere a inimi, o iluminare a ochilor şi mintea umană primește o altă înţelegere (1Ioan 5:20). Dumnezeu atrage oamenii printr-un sentiment puternic, copleşitor, chiar o constrângere divină prin Duhul Sfânt (Ioan 16:8; 1 Corinteni 2:4 … 1 Tesaloniceni 1:5) ce însemnă în final înnoire.  Acest aspect trebuie să se găsească în mod violent sau mai puţin izbitor în viaţa celui convertit care în mod creştinesc trebuie să corespundă unui anumit moment din viaţa sa, mai lung sau mai scurt, iar aici nu se pot da reţete.

c). Naşterea din Nou[65]. Duhul Sfânt ca termen în Vechiul Testament apare ca „ruah”, iar în limba greacă  „penuma”, şi are înţeles de bază ca vânt (Geneza 8:1; Exod 10:13), suflare   diminuată (Iosua 5:1; 1 Împăraţi 10:5;  Isaia 19:3), putere divină (Numeri 24:2; 1 Samuel 10:6-10; 19:20-23). Astfel în  gândirea ebraică veche  „ruah”, are diferite înţelesuri dar exprimă acelaşi lucru. Termenul de „ruah” este un termen existenţial ce exprimă o forţă nevăzută şi puternică, o manifestare a energiei divine. În Noul Testament este folosit cuvântul „pneuma” şi indică un compartiment al spiritului uman prin care credinciosul are posibilitatea de a  avea o relaţie cu Dumnezeu. (Marcu 2:8; Faptele Apostolilor 7:59; 1 Tesaloniceni 5:23; Iacov 2:26). La baza conceptului de Trinitate stă  faptul că Pavel recunoaşte că un credincios care trăieşte prin Duhul Sfânt are o dublă relaţie cu Dumnezeu ca şi Tată  (Romani 8:15 … Galateni 4:6) şi cu Isus Hristos ca Domn ( 1 Corinteni 12:3). Duhul  sfânt s-a arătat sub formă vizibilă ca : vâjâit ca de vânt, chip de porumbel şi limbi ca de foc. El se manifestă şi ca o Persoană dar şi ca o putere. Fapte 1:8  „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”  Duhul Sfânt[66] este a Treia persoană din Trinitate (Fapte 5:3-4), este egală în esenţă cu Tatăl şi cu Fiul şi există din veşnicii. El are atributele personalităţii ca : intelect (1 Cor. 2:11; Rom. 8:26-27),  - voință (1 Cor. 12:11),  - sentimente (Efes. 4:30)  - comunicare (Fapte 8:29).   De asemenea El are atribute divine ca: - atotştiinţa (1 Cor.2:10-11),  - atotprezenţa (Ps. 139:7-10),  - atotputernicie (Gen. 1-2),  - adevăr (1 Ioan 5:7),  - eternitate (Evrei 9:14).  Acţiunile Sale sunt numeroase  şi vom face referire la cei credincioşi.  El regenerează (Tit. 3:5), botează (1 Cor. 12:13), locuieşte in ei (Rom. 8:9), pecetluieşte (Efes. 1:13), controlează (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom. 8:14, Gal. 5:18), luminează (1Cor. 2:15); 1 Ioan 2:20,27) si este arvuna noastră (Efes. 1:14). În timpul de astăzi este necesar să ne uităm la roadele Duhului Sfânt din Galateni 5: 22-23, pentru a recunoaşte un om Născut din Nou. La întrebarea ce înseamnă a fi un creştin Născut din Nou[67] (de sus), avem exemplu dialogul dintre Isus şi Nicodim ( Ioan 3:1-21), mai precis Ioan 3:3-7. Nicodim simţea nevoia schimbării inimi sale, care însemna o transformare spirituală care este o lucrare a Duhului Sfânt în noi.  (2 Corinteni 5:17; T 1 Petru 1:3; 1 Ioan 2:29,  5:1-4, 18) şi are ca rezultat  statutul de a fi copil al lui Dumnezeu. Naşterea Din Nou este necesară pentru că omul nu poate face nimic prin forţele proprii Romani 3:23  „Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Naşterea din Nou are loc prin Harul lui Dumnezeu Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. 9  Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Cristos a plătit pentru păcatele noastre iar cine este în Cristos este o făptură nouă  (2 Corinteni 5:17) în felul acesta credinciosul primeşte viaţă veşnică. Doar prin puterea[68] lui omul nu se poate schimba Ieremia 13:23  „Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care Sunteţi deprinşi să faceţi răul”?   „Naşterea din nou e lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a corespunde voinţei Sale.  Pentru ca un păcătos să fie născut din nou, el trebuie să se pocăiască şi să creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt.” 1 Petru 1:23  “fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.” Romani 8:7  “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” Naşterea din Nou este o schimbare radicală a vieţii. Coloseni 3:9-10  “Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” Numai altoirea în Cristos poate să schimbe natura umană.  1 Petru 1:23  “fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.” De asemenea prin Naştere din Nou deveni moştenitori a lui Dumnezeu Romani 8:17  “Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” Naşterea din Nou este absolut necesară pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu Ioan 3:3  “Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Problema[69] se pune în mod acut în relația credinciosului  eu – Tu cu divinitatea, pentru că prima dată Hristos trebuie să aibă calitatea de Mântuitor în viața credinciosului. și abia apoi El este Domn și Stăpân peste viața de credință. Aceste lucruri nu se pot inversa. Intrăm pe ușa ce strâmtă și facem dovada credinței mergând pe calea îngustă. Acest lucru se vede prin roadele pe care le ducem conform cu Galateni 5 :22  Atunci când rostim Numele lui Hristos, realitatea Crucii, realitatea Iadului și Realitatea Cerului, sunt prezente în ființa noastră și chiar dacă nu le gândim în mod simultan, ele sunt acolo, dar în plus avem și dubla calitate de robi a lui Hristos, fiind în același timp eliberați de păcat. Isus Hristos[70] are calitatea de mântuitor pentru că s-a Întrupat (Ioan 1:1 și 1:14), ca să învețe,  să vindece trupul dar în primul rând sufletul, să ne ierte și să moară pentru noi. Biblia face afirmația că toți am păcătuit și am făcut fapte rele (Romani 3:8-10), ca urmare ne așteaptă judecata lui Dumnezeu care este Iadul cel veșnic ( Apoc. 20:11-15). Din această pricină avem nevoie de un Mântuitor. Isus Hristos a plătit prețul pentru păcatele noastre (Romani 5:8), și în acest fel, suntem salvați de realitate  Iadului. Membralitatea într-o biserică locală, săvârșirea unor ritualuri creștine, nu suplinesc adevărata relație pe care trebuie să o aibă credinciosul cu Isus Hristos, care înseamnă pocăință și Naștere din Nou. Acceptarea unui Hristos Mântuitor și personal înseamnă să-ți pui întreaga credință în El. Întrebarea  rămâne și anume ce avem în mintea noastră când rostim Numele lui Isus Hristos. În domeniul spiritual nu ne putem gândi decât la realitatea Crucii și sângele Mielului,  convertirea noastră, ancorată în realitatea timpului la un moment dat și dobândirea calități de fii a lui Dumnezeu prin pocăință, Naștere din Nou, botez și ducerea credinței noastre până la capăt. Doar așa se poate afirma că avem o relație personală cu Cristos.

 9) Concluzii.

Un aspect important este că Dumnezeu este Duh, dar se prezintă omului şi ca o Persoană care şi mai mult intră în relaţie cu omul şi omul are posibilitatea de a comunica cu Dumnezeu Creatorul, iniţiativa venind din partea lui Dumnezeu. Relaţia eu –Tu,  se regăseşte atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, Dumnezeu permiţând oamenilor în afara Numelui de bază prin care s-a prezentat Eu Sunt, ca oameni să îi pună diferite nume compuse în funcţie de evenimente şi împrejurări. Nu toţi evreii sau creştinii au avut acest privilegiu de a pune Nume lui Dumnezeu, dar toţi au posibilitatea de a avea o relaţie  mântuitoare cu El. acest lucru înseamnă a avea un Dumnezeu personal care indică o relaţie pe verticală cu El, şi  cu Isus Cristos. Am pornit din Cartea Romani care prezintă „ justificarea prin credinţă”, ca element principal dar care cuprinde multe alte aspecte importante, iar neprihănirea lui Dumnezeu este un punct principal din carte. Mântuirea se realizează doar prin Jertfa lui Hristos şi  Harul lui Dumnezeu, care ne scapă de mânia lui Dumnezeu fiindcă El a decretat faptul că „plata păcatului este moartea”. De asemenea multe din aspectele din vremea lui Pavel se regăsesc în timpurile noastre sub alte forme, parcă şi mai grave Isus atenţionează asupra faptului şi face îndemnul Matei 5:48 „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”, aspect care trebuie să predomine în viaţa credinciosului. Pavel în scrierile sale descrie viaţa creştinului ca alergare şi luptă, iar pasivitatea duce la moarte spirituală. Dacă ne referim la Dumnezeu ca şi Persoană El se descopere omului prin Revelaţia naturală, descoperită în univers, natură şi conştiinţa umană şi Revelaţia Specială care duce omul la mântuire cea mai completă formă a Revelaţiei Speciale  fiind momentul când Dumnezeu s-a făcut om. Aici se poate reaminti avertizarea faptul că omul la judecată se confruntă cu dreptatea lui Dumnezeu (Romani 1:20). Dumnezeu oferă omului în mod parţial atributele Sale morale pentru ca omul convertit să privească la caracterul lui Dumnezeu şi Imago Dey să fie restaurat în om. Voia Sa povăţuitoare  îndeamnă omul la pocăinţă după care urmează judecata. Restaurarea Chipului lui Dumnezeu în om de face în termenii lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt  nicidecum în termeni omului. Pavel se vede ca şi rob a lui Cristos, eliberat de robia Satanei fiind în acelaşi timp liber în Cristos, eliberat de jugul păcatului. În convertirea sa pe drumul Damascului, el face o întoarcere de 180 de grade, dar urmează un proces de înţelegere şi clarificare în ceea ce priveşte trecerea de la iudaism la creştinism în gândirea lui Pavel dar şi în religia creştină. Eliberarea lui Pavel de sub robia păcatului şi dragostea faţă de semeni l-a motivat să vestească Evanghelia. Sclavia şi robia la propriu se regăsesc şi astăzi în multe ţări din  Orient, sau Africa,  şi în Occident (traficul de carne vie) şi America latină. Robia păcatului este prezentă în viaţa celor necredincioşi de aceea Evanghelizarea este de mare importanţă. Pe de altă parte Pavel se percepe şi ca Apostol având ca bază întâlnirea cu Isus Hristos. Doar după ce eşti rob a lui Hristos se poate să fii şi apostol  iar apostolia are de a face cu a fi trimis care înseamnă „ întoarcerea bisericii dinspre sine în afară”. Funcţia principală a apostolului este de a vesti Evanghelia adevărată nu una falsă şi chiar Pavel atenţionează acest lucru (Galateni 1:8). Aici se face o mare greşeală în Biserica Catolică şi Ortodoxă, pentru că oficiul apostolic nu se transmite mai departe ci se încheie cu moartea apostolilor, dar acest lucru nu înseamnă că Marea Trimitere din Matei 28 este desfiinţată fiecare credincios fiind dator să vestească Cuvântul lui Dumnezeu, dar nici printr-o preoţie greşit înţeleasă (1 Petru 2:9). Pe de altă parte privim la credinţa lui Pavel,  am văzut faptul că el se percepe prima dată ca rob şi abia apoi ca şi apostol, iar din păcate mulţi creştini nu se percep nici măcar ca şi robi a lui Hristos. Robia lui Pavel în Cristos nu vine în contradicţie cu ce spune Isus la un moment dat. Matei 11:29  „Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”, totuşi dacă privim la viaţa lui Pavel din exterior vedem o viaţă zbuciumată şi plină de greutăţi şi suferinţă. Dar el privea mult mai sus la Hristos și înţelege că împlinirea adevărată este în Isus Hristos. Evrei 12:2  „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Mulţi dintre creştini se uită în jos la lucrurile mărunte ale acestei lumi care sunt trecătoare. Libertatea este o iluzia a omului, condiţionată de foarte mulţi factori, iar cei mai importanţi sunt alegerea spre viaţă sau moarte veşnică. Pavel a predicat Evanghelia despre Hristos cel Crucificat  Mort şi Înviat care sunt stâlpii de bază în creştinism. El face o atenţionare cu privire la falsa evanghelie Galateni 1:8  „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema”! Bisericile secolului XXI sunt sărace din punct de vedere spiritual pentru că funcţia amvonului a fost schimbată, accentul se pune pe lucruri secundare şi tangenţiale. De asemenea Pavel aminteşte de Harul lui Dumnezeu, de judecata, şi faptul că Evanghelia trebuie să fie vestită şi la alţi oameni pentru a scăpa de mânia lui Dumnezeu. Chemarea lui Pavel este la sfinţenia credinciosului „chemat să fie sfânt”, şi la pacea dintre credincioşi. Cel mai urât lucru în creştinism este denigrarea altor confesiuni sau credincioşi, din păcate o realitate a zilelor noastre. Prin cuvântul pace  Pavel aduce salutul atât iudeilor cât şi credincioşilor din Roma.  De asemenea el îndeamnă credincioşii la părtăşie în Cuvântul lui Dumnezeu. Relaţia eu-Tu  însemnă o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu şi cu Isus Hristos şi nu este o idee a Reformei care s-a întors la Sola Scriptura, Sola Graţia, Sola Fide, ci este o relaţie a credinciosului pe care o găsim şi în Vechiul Testament. În acest sens vom da câteva exemple. Primul exemplu este Avram care face un test al credinţei impus de Dumnezeu  care cere să-i aducă ca jertfă pe Isac, lucru cu care Însăşi Dumnezeu nu era de acord (Ieremia 19:5). Isac era fiul promis al făgăduinţei, iar Avram s-a frământat trei zile cu porunca lui Dumnezeu în timp ce mergea să-şi jertfească fiul. Dumnezeu intervine în ultimul moment şi opreşte sacrificarea lui Isac care prefigurează cum Tatăl este gata să-şi ducă ca şi jertfă pe Fiul în cazul acesta Dumnezeu şi Isus Hristos, iar Avram în urma experienţei are dreptul să pună acolo Numele lui Dumnezeu Domnul va purta de  grijă“ adică Yahweh Iireh.   Depăşit de situaţie  despre Avram se poate afirma că are un Dumnezeu la modul personal de care ascultă prin credinţă recunoscând limitarea umană. El este amintit în cartea Evrei ca erou al credinţei. Un alt exemplu este Agar, o roabă egipteană, care nu intra în planul lui Dumnezeu privind Istoria Binecuvântării şi apare pe lume Ismael. Dispreţuită de Sara nevasta lui Avram este alungată în pustie şi acolo aşteaptă moartea  fiului ei. Dar Dumnezeu intervine fiindcă are planuri şi cu ea şi descendenţii ei şi primeşte porunca să se întoarcă la stăpâna ei. În urma aceste experienţe cu Îngerul Domnului Agar pune nume lui Dumnezeu „Dumnezeu care mă vede!“ adică „Tu eşti El Roi!“. Pavel vede acolo un legământ pentru robie. Galateni 4:24  „Lucrurile acestea trebuiesc luate într-alt înţeles: acestea Sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar”.  Mergând pe firul acestei idei găsim un al om, ales de Dumnezeu, care să înfăptuiască o lucrare pe care o şi realizează şi răspunde prin formula iată-mă (Exod3:4) iar Dumnezeu  se prezintă prin Numele Lui „Yahweh, - Eu Sunt, sau Eu Sunt Cel ce Sunt”, -  YHWH, nume înlocuit în majoritatea cazurilor cu Domnul, un Dumnezeu etern care este deosebit de alte zeităţi trecătoare. Moise are numeroase experienţe cu Domnul în care se vede o relaţie progresivă cu Dumnezeu şi acţiunile lui în istorie. Relația lui Moise cu Dumnezeu este una dintre cele mai deosebite. Într-un moment de criză dorinţa lui Moise este al cunoaşte mai mult pe Dumnezeu şi acesta se prezintă în Exod 34:5-8. Urmează unul din cele mai negre perioade din istoria poporului Israel, cea a judecătorilor caracterizată prin versetul Judecători 17:6  „În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea”. Consecinţa păcatului este pedeapsa, urmată de moarte, iar poporul evreu prin faptul că se abătea de la calea Domnului, era asuprit de popoare păgâne din afara ţării. Ca izbăvire la strigătele poporului după ajutor Dumnezeu ridica judecători în Israel care salva poporul evreu de asuprire. Au fost 13 judecători în Israel dacă includem şi pe Samuel. Aceştia sunt : Otniel, Ehud, Şamgar, Debora, Ghedeon, Iair, Iefta, Iţban, Elon, Abdon şi Samson. Cu toate acestea „reveniri” poporul mergea în spirală descendentă în ceea ce priveşte spiritualitatea poporului Evreu. Referinţa s-a făcut la Ghedeon din tribul lui Manase, iar madianiţii asuprea poporul. După acţiunea lui poporul s-a bucurat de 40 de ani de pace. (Judecători 6:11- 8:35). Acestuia i se arată Îngerul Domnului, şi speriat dar întărit de Domnul că nu va murii construieşte un altar lui Dumnezeu şi îi pune numele Yahweh Shalom, - Domnul păcii ((Judecători 6:24). Ghedeon ascută de Dumnezeu are un mesaj de pace pentru el dar şi pentru popor şi eliberează prin luptă poporul evreu de sub asuprirea madianiţilor. Se poate afirma faptul că Ghedeon a avut o relaţie personală cu Dumnezeu şi acesta a permis să îi pună un Nume. În ziua de astăzi asistăm la o înstrăinare a omului faţă de Dumnezeu, şi faţă de oameni, o alienare, pe care numai Dumnezeul păcii o poate rezolva. Din păcate această stare afectează şi creştinismul în care se găseşte de cele mai multe ori „o formă de evlavie”. Am trecut cu exemple în Noul Testament în care vom da trei exemple concludente în care am perceput persoane de care se poate afirma că Dumnezeu a avut o relaţie cu ei de tipul eu-Tu, pe care credincioşii au experimentat-o cu Isus Hristos. Petru este unul dintre ucenici Domnului Isus, cu ambiţii de lider. Isus îl cheamă să se facă pescare de oameni. El îl urmează pe Isus şi are parte de o revelaţie la întrebarea lui Isus şi răspunde  Matei 16:16  „Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Pe de altă parte în noapte în care Isus Hristos era arestat şi interogat el se leapădă de Hristos. După înviere când Isus se arată ucenicilor la  „pescuirea minunată”, Peru face afirmaţia ” Pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”. Petru în momentul în care recunoaşte slăbiciunea sa el s-a întrista (Ioan 21:17), iar relaţia s-a cu Isus Hristos rămâne o relaţie statornică până la moarte. În ziua cincizecimii Petru dovedeşte cu Biblia că Hristosul este Unsul Mesia Fiul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt are loc o convertire în masă, aproape 300 de suflete. Apoi el continuă să vestească Evanghelia şi rămâne statornic în credinţa sa până la capăt. Pornind de la instabilitate la statornicie relaţia eu –Tu este bine conturată. Un alt ucenic este Toma, sceptic de fire, poreclit Geamănul, şi până azi numit necredinciosul, cu atitudine negativistă, dar şi cu sinceritate dar nu înţelege lucrarea lui Isus.  După Răstignire Moarte şi Înviere, Isus se arată ucenicilor dar Toma nu era cu ei, fapt care o importanţă deosebită cu privire la părtăşia dintre credincioşi. Toma nu crede că Isus a Înviat dar a opta zi ucenicii sunt iarăşi împreună, iar Toma era şi el. El cere mai mute dovezi ale învierii lui Isus decât era necesar, dar Hristos îi oferă şi mai multe. În momentul în care Toma exclamă „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, relaţia eu –Tu  este refăcută.  De fapt de la relaţia învăţător – ucenic, se trece la acea de  Domn – slujitor. El a cerut o dovadă concretă a învierii lui Isus, (o falsă problemă) dar ea vine din necredinţa lui Toma, aşa cum se întâmplă cu mulţi oameni astăzi, care cer dovezi şi argumente, dar problema lor este de necredință și ordin moral. Un alt personaj biblic este apostolul Pavel, la început se numea Saul ca şi prigonitor al creştinilor. Evreu din naştere, fariseu, şi cetăţean roman, un om ales de Dumnezeu, se converteşte pe drumul Damascului şi devine creştin şi pune întrebarea crucială „Doamne, ce vrei să fac?”. El l-a cunoscut pe Dumnezeu şi pe Isus la modul teoretic ,,Cine eşti Tu, Doamne?``, aşa cum se întâmplă cu mulţi creştini astăzi. Cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă să ai viaţă spirituală, o relaţie personală cu El nu ca şi credincioşii din (Matei 7:20). După întâlnirea cu Isus Pavel rămâne orb la propriu şi în Damasc Anania prin punerea mâinilor îşi recapătă vederea primeşte Duhul Sfânt şi este înştiinţat de misiunea lui ca să aducă Evanghelia înaintea iudeilor, neamurilor,  împăraţilor şi i se arată preţul suferinţei. Saul îşi recapătă vederea fizică dar şi mai important pe cea spirituală şi a fost botezat. El începe dă ducă Evanghelia înaintea neamurilor plantează biserici, pune accent pe Evanghelizare, se insistă pe convertire dar şi ucenicizare, adică învăţarea celor convertiţi. El alege prezbiteri şi bătrâni ca şi conducători ai bisericilor, şi vede viaţa creştinilor în termenii de luptă şi alergare (2 Timotei 3:2). Se insistă pe maturizarea creştinilor ”de la  laptele duhovnicesc – la hrană tare”. El îi încredinţează în mâna Domnului prin post şi rugăciune li călăuzirea Duhului sfânt. De asemenea el prin cele trei călătorii misionare revizitează bisericile plantate şi le trimite scrisori de încurajarea sau mustrare. Faptele Apostolilor se termină brusc, iar tradiţia spune că Pavel a fost martirizat la Roma sub persecuţia împăratului Nero. Relaţia adevărată cu Isus la modul personal pe care Pavel a avut-o cu mântuitorul este dusă până a capăt prin martiraj. Credinciosul  în relaţia eu –Tu, trebuie săşi recunoască staulul de fiinţă creată „un bulgăre de ţărână”, în contrast cu valoare inestimabilă a sufletului pentru care a murit Isus Hristos. Există câteva realităţi care sunt necesare  pentru ca mântuirea să fie realizabilă rin credinţă în Jertfa lui Hristos. Încă din Vechiul Testament avem sistemul de jertfe  care suplineau Jertfa care urma să vină Isus Hristos Mielul care ridică păcatul lumii. Cartea Evreii pune un accent special pe Jertfa lui Hristos, care este o împlinire a jertfelor anterioare şi El face oficiul de Mare Preot sus în Cer. Astfel Hristos este Profet, Preot, Rege, iar noi suntem supuşi. Este necesar să credem că există o realitatea a Cruci lui Hristos şi doar prin sângele lui avem iertarea păcatelor. Păcatele trecute, prezente şi viitoare au fost puse efectiv pe Hristos, iar mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra Lui. Crucificarea era cea mai groaznică formă de execuţie dar dincolo de suferinţa fizică, era suferinţa spirituală a unui Spirit sfânt, care era acoperit de păcat. Dumnezeu şi-a revărsat mânia asupra Fiului şi în timpul celor trei ore de întuneric  a fost o ceva ascuns oamenilor, o relaţie dintre Tată şi Fiu, iar dacă ne gândim la Trinitate în mod paradoxal Dumnezeu a suferit împreună cu Fiul. Omul nu va experimenta niciodată suferinţa pe care a avut-o Hristos pe Cruce şi nu există termen de comparaţie. Jertfa lui Hristos a avut un aspect  de ispăşire cu valoare soteorologică universală. Justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu au fost rezolvate, iar prigoana rămâne un argument al credinţei. Răul din lume, toate „ de ce – urile” umane, da la persoane la specia umană se regăsesc în vorbele lui Isus  pe Cruce. Dar Isus a fost înviat „ a făcut de ocarăstăpânirile,  şi s-a înălţat la cer. Acesta este un eveniment care nu se repetă în istorie. CeI care nu-şi spală hainele în sângele Mielului se vor confrunta cu realitate dură a Iadului, tradus în Noul Testament prin ”Genă”,, (o vale din preajma Ierusalimului),  descris ca şi întunerec, moarte, nimicire, pedeapsă, focul veşnic”, ocara şi ruşinea veşnică”, unde ”viemele nu moare şi focul nu se stinge”, un lac de foc şi pucioasă” unde cei răi vor fi chinuiţi, zi şi noapte în vecii vecilor”,  un loc în care Dumnezeu nu există o despărţire totală de El. Descris în multe feluri în Noul Testament el nu a fost pregătit omului ci lui Satana şi îngeri lui, dar acolo ajung şi oamenii care îl resping pe Dumnezeu. Acolo va fi un chin permanent fizic şi mintal, pedeapsa lui Dumnezeu, acolo va fi aruncată şi moartea . ”Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua”. Acolo oamenii vor fi obligaţi să recunoască dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Acolo ajung ” fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Libertatea de alegere există doar pe acest pământ şi aparţine omului, după moarte nu se mai poate face nimic. Se mai poate pune întrebarea dacă există grade de pedeapsă în Iad. Este adevărat că nu poţi să compari nici măcar la mintea omului un simplu necredincios cu un Hitler care a ucis milioane de oameni, dar indiferent de pedeapsă tot Iad se cheamă. Dar există şi o realitate a cerului descrisă în Biblie, ca şi o stare de binecuvântare. Oamenii care au crezut în Cristos, şi-au spălat hainele în sângele mielului vor ajunge acolo. El este descris în mod plastic loc unde există prezenţa lui Dumnezeu, nu va mai fi noapte, un loc ca şi Grădina Edenului, unde curge apa vie, pomul vieţii care rodeşte de 12 ori pe an şi va vindeca neamurile, nu vor mai fi lacrimi ci o stare de fericire. Cerul este un loc în care stă Dumnezeu, dar şi o stare, acolo sunt îngerii lui Dumnezeu şi este destinaţia oamenilor credincioşi de pe acest pământ. Cerul are o dimensiune escatologică, şi faptul că Isus Cristos se va întoarce  şi ne va ridica la cer şi vor intra în Împărăţia Cerurilor. Cine neagă realitatea cerului şi a iadului, neagă existenţa lui Dumnezeu. În momentul în care un credincios  are în realitate o relaţie mântuitoare cu Cristos, de tipul eu –Tu, creatură – Creator, trebuie să avem în minte cel puţin trei lucruri principale:  Răstignirea lui Hristos, Convertirea şi Naşterea din Nou, cu aspect punctual şi temporal, dar şi procesuale în viaţa unui credincios. Credinciosul trebuie să fie conştient de faptul că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că sângele Lui are puterea de a spăla păcatele şi să creadă acest lucru. Isus Hristos a fost prins în grădina Ghestimane, şi dus la judecată înaintea soborului, care erau hotărâţi să îl omoare. Judecata a fost o parodie Isus fiind dus de la Ana la Caiafa, şi apoi înaintea lui Pilat. Acesta îşi dă seama de nevinovăţia lui Isus dar nu reuşeşte să îl scape prin compromis, şi deşi s-a „spălat pe mâini” vina rămâne, dar este şi vina noastră pentru că a murit şi pentru noi astăzi. De fapt Pilat nu mai avea puterea în mână ci noroadele aţâţate de preoţi, iar la întrebarea lui Pilat dacă Isus este regele iudeilor Hristos răspunde afirmativ, dar lui Pilat îi era imposibil să înţeleagă dimensiunea spirituală a Împărăţiei lui Isus şi eliberează pe Baraba care este un tâlhar. Isus era Mielul care urma să fie jertfit pe Cruce de paşti, dar din pricina tradiţiei rabinice suprapusă peste Legea lui Dumnezeu dată prin Moise, evrei nu l-au recunoscut pe Unsul, Mesia, Cristosul, şi l-au răstignit. Evreii mai fac o greşeală enormă şi cer ca Sângele Mielului să cadă asupra lor, iar istoria a confirmat mai departe suferinţele evreilor. Crucificarea era cea mai cumplită formă de execuţie, dar pe lângă suferinţele fizice, era şi suferinţa unui Fiu de Dumnezeu sfânt peste care s-a pus păcatele lumii întregi. Batjocorit şi ucis, Isus moare pe cruce, dar după trei zile este înviat din morţi, se arătă ucenicilor şi apoi se înalţă la cer. Prorocul Isaia descrie cel mai bine suferinţa lui Isus. Isaia 53:3  „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. 4  Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit”. Pilat dă ordin să scrie pe Cruce INRI „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor,” în trei limbi de circulație, latină, greacă şi ebraică. În cele trei ceasuri de întuneric, s-a consumat un eveniment dintre Tată şi Fiu, ascuns de ochi oamenilor şi probabil şi a cerului.  Decizia lui Isus Hristos de a muri pentru oameni era una personală şi era motivată de dragoste. În primul rând creştinul trebuie să aibă cunoştinţă despre  sfinţenia lui Dumnezeu şi gravitatea păcatelor personale, doar atunci se realizează pocăinţa adevărată, iar pentru acest lucru este necesară prima dată credinţa în El. Acest lucru necesită o schimbare a gândirii metanoia”. Pocăinţa şi credinţa sunt inseparabile, iar o convertire adevărată nu va accepta păcatul în viaţa credinciosului decât sub formă accidentală. Deşi în Vechiul Testament nu există cuvântul convertire avem cuvinte similare de convertire individuală sau a întregii naţiuni sub forma de „ întoarcerea la căile Domnului”, cum a făcut David, Manase, Naman, iar la scară naţională poporul evreu avea Legământul mozaic făcut la muntele Sinai cu Dumnezeu, legământ călcat de nenumărate ori, care conform prevederilor legământului poporul urma să fie binecuvântat  sau pedepsit. Din păcate exemplele sunt numeroase iar în final avem două exemple majore de  disciplinare aspră, în care Regatul de Nord este cucerit de asirieni, în 722 B.C, puterea mondială de atunci, dus în robie şi nu se mai ştie nimic de cele 10 seminţii, fiind asimilați sau dispăruți. Al doilea exemplu este Regatul de Sud, Iuda şi Beniamin, care la rândul lor sun pedepsiţi de Dumnezeu, iar în 587 B.C, Ierusalimul este distrus de asemenea şi Templul, iar poporul este dus în robia babiloniană după care se întoarce în țară doar o rămăşiţă după 70 de ani. Revenind la Noul Testament şi zilele noastre pocăinţa este şi întoarcerea  întoarcerea  unui creştin la Cristos după ce a căzut în păcat, a unui evreu sau păgân „epistrepho”, iar convertirea are şi un aspect escatologic, cu privire la mântuire şi iertarea păcatelor. Pocăinţa poare să aibă un efect dramatic, sau mai puţin impunător, iar cei care scriu despre aceste lucruri  nu se preocupă de aspectul psihologic al persoanei în cauză, ci mai mult de episodul respectiv, care înseamnă o acceptare a credinţei în Isus Hristos, implicit a Evangheliei cu tot ce derivă din acest lucru. Este o chemare şi o poruncă a lui Dumnezeu dar şi o acceptare a omului. Fapte 17:30  „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”. Pocăința este o lucrare a Duhului Sfânt care deschide inima pentru primirea Cuvântului lui Dumnezeu, o iluminare divină şi o altă înţelegere a intelectului dar şi o acceptare a omului. Dumnezeu este acela care face ca omul să acţioneze, este o lucrare divină „Harul irezistibil”, o „constrângere divină”, ce în final va însemna o înnoirea a omului. Nu se pot da reţete dar trebuie să fie un timp mai lung sau mai scurt la care credinciosul poate raporta convertirea. Naşterea din Nou, o face Duhul Sfânt, este o lucrare divină, dar este şi o consimțire a omului, este un eveniment, dar  poate fi şi un proces la care credinciosul se poate raporta. Fiind o Persoană din Trinitate, credinciosul are posibilitatea prin El să aibă o relaţie dublă atât cu Dumnezeu Tatăl cât şi cu Dumnezeu Fiul. El lucrează în viaţa credinciosului, îl regenerează, botează, locuieşte în el, pecetluieşte, luminează, controlează şi este promisiunea noastră a unei moşteniri şi a învierii. Naşterea din Nou este necesară din mai multe motive. În primul rând omul nu poate face nimic prin propriile puteri, şi mântuirea se primeşte prin Harul lui Dumnezeu. Cristos a plătit pentru păcatele noastre, iar în El suntem „o făptură nouă” şi avem viaţă veşnică. Nimeni nu poate să fie Născut din Nou, dacă nu a avut loc prima dată convertirea. Cristos trebuie să aibă calitatea de mântuitor şi Domn în viaţa credinciosului doar atunci Hristos este personal şi relaţia eu – Tu este valabilă.  Creştinul se cunoaşte după roade, iar cei care nu le au  sunt în mare pericol Ioan 3:3  “Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Aceste lucruri nu se pot inversa, iar a fi doar membru într-o biserică locală, sau a fi implicaţi în diferite ritualuri creştine fără fond nu este de ajuns. Întrebarea acută se pune ce anume avem în minte când rostim Numele Mântuitorului. În mod creștin trebuie să ne gândim la Crucea lui Hristos, Sângele care ne spală de păcat, convertirea noastră, Nașterea din Nou, și ducerea credinței  noastre până la capăt într-o  relație mântuitoare de tipul eu -  Tu, în care Isus Cristos este Mântuitor și Domn.

Ardelean Viorel

10. Bibliografie :

 SCURTĂ INTRODUCERE  BIBLICĂ de ERNEST AEBI  Editura Lumina lumii

 INDEDEX TEMATIC DE TERMNEI ŞI NUME DIN BIBLIE. Bucureşti 2003

 DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

 Sait  Teophilos www.theophilos.3x.ro

 Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-romani.html

 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/justificarea.html

 Sait https://dexonline.ro/definitie/rob

 Sait https://dexonline.ro/definitie/ apostol

 Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/apostol.html

 Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/apostol.html

 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-suferind.html

 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/iad-real-vesnic.html

 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ca-si-in-cer.html

 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/realitatea-cerului.html

 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/convertirea-la-crestinism.html

 Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/convertire.html

  Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-nascut.html

 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Mantuitor-personal.html

 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-nascut.html

 O scurta mărturisire de credință scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

 Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

 Ardelean Viorel

 [1] SCURTĂ INTRODUCERE  BIBLICĂ de ERNEST AEBI  pag 161 - 162

[3] SCURTĂ INTRODUCERE  BIBLICĂ de ERNEST AEBI  pag 161 -162

[4] Sait www.theophilos.3x.ro

 [5] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [7] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [8] http://www.gotquestions.org/Romana/justificarea.html

 [9] http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/justificare.html

[10] Dicţioar Biblic pag 1126 -1130

[11] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-romani.html

 [12] Ardelean Viorel

[13] Ardelean Viorel

[14] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

 [15] Ardelean Viorel

[16] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

 [17] Ardelean Viorel

[18] Sait https://dexonline.ro/definitie/rob

[19] Dicționar Biblic pag 1123 - 1124

[20] Ardelean Viorel

[21] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [22] Sait https://dexonline.ro/definitie/ apostol

[23] Index tematic de termeni şi nume din Biblie pag 19-20

[24] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [25] http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/apostol.html

[26] Dicţionar Biblic pag 65

[27] http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/apostol.html

 [28] http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/apostol.html

 [29] Dicţionar Biblic pag 67

[30] http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/apostol.html

 [31] Ardelean Viorel

[32] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[33] Ardelean Viore

[34] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [35] Ardelean Viorel

[39] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

 [40] Ardelean Viorel

[42] Dicţionar Biblic pag 1013

[43] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [44] Dicţionar Biblic pag 1300

[45] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[46] Dicţionar Biblic pag 975

[47] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[48] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [49] Ardelean Viorel

[50] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-suferind.html

 [51] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-suferind.html

[52] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-suferind.html

 [53] Ardelean Viorel

[54] Dicținar Biblic pag 540

[55] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/iad-real-vesnic.html

[56] Ardelean Viorel

[57] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ca-si-in-cer.html

[58] Dicționar Biblic pag 214

[59] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/realitatea-cerului.html

[60] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [61] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [62] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

 [63] http://www.gotquestions.org/Romana/convertirea-la-crestinism.html

[64] Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/convertire.html

[65] http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-nascut.html

 [66] O scurta mărturisire de credință scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

 [67] http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-nascut.html

 [68] Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

 [69] Ardelean Viorel

[70] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/Mantuitor-personal.html

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 427
  • Export PDF: 1
Opțiuni