Amintiri din copilărie 4
Autor: Lucica Boltaşu  |  Album: Memorii  |  Tematica: Marturii
Resursa adaugata de lboltasu in 11/05/2016
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 3 voturi
Amintiri din copilărie 4

4. O NOUĂ IDENTITATE 

   Am parcurs o perioadă foarte grea în acei ani în care, problemele de sănătate mă adânciseră tot mai mult în declinul existențial. O luasem ca pe o premoniție și să vă spun și de ce. Aflasem în anii anteriori că Domnul Isus, a murit în jurul vârstei de 33 ani, când trăise ca Om pe pământ. Nu știu de ce, cu toate că nu știam nimic despre viața Lui pe pământ, despre lucrarea Lui de mântuire, eu îmi făcusem o obsesie în mintea mea, că voi suferi mult și eu, în jurul acestei vârste. Deja mă așteptam să trec prin ceva rău, chiar și la moartea fizică mă gândeam, căci de cea spirituală nu știam că există. . . Eram atât de încredințată de aceste lucruri încât, totul mi se părea firesc. Acceptam ca pe un destin dat de Dumnezeu, să pătimesc și eu pe acest pământ, era un fel de căință a mea, de recunoaștere a măreției Lui și o onoare, (așa gândeam în adâncul sufletului) să pot suferi la vârstă apropiată de cea a morții Domnului Isus. Ce aberații! Dar în neștiința mea, cred, era un semn că tânjeam după Dragostea lui Dumnezeu. Nu știam că ea a fost dată lumii fără plată, prin harul Său nemărginit de mare, prin jertfa Domnului Isus, Mântuitorul lumii. . .

   Acestea fiind zise, nu mai intru în amănunte despre operația grea pe coloană, vindecarea anevoioasă, convalescența foarte lungă, în care am învățat să umblu din nou, ca un copil. Despre durerile atroce, nu am termeni de comparație. . . Erau sfâșietoare, demențiale! Un lucru vreau să amintesc doar! Am spus și medicului după ce m-am trezit din anestezie, că eu l-am văzut pe el și încă o persoană, de undeva de sus, cum dădeau cu un fel de ciocan la mine în coloană, de mă scuturam toată, că m-au întors ca pe "un porc la tăiere", (chiar așa m-am exprimat) de pe o parte și m-au asezat cu fața în jos, ca să poată opera. Că au vorbit ceva de mine și au râs. . . A rămas un moment blocat, fără să spună nimic apoi, ca trezit cu apă rece, a schimbat subiectul vădit stânjenit, zicând că am visat. . . Ok! Eu nu pot dovedi aceste lucruri, iar dacă a fost un vis, pare-se că visul se apropia de realitate de a rămas așa stânjenit când i-am zis că au vorbit și râs pe seama mea. . . Am ajuns acasă și cu timpul, durerile s-au mai estompat. Nu definitiv dar, nu mai îmi târâiam piciorul, nu mai cădeam așa ușor din picioare, era spre bine. A fost o reușită operația și mulțumeam că nu sunt în scaun cu rotile cum au rămas mulți după operațiile pe coloană. Partea interesantă a fost că, fiind încă în viață, trebuia să-mi văd în continuare de familie, gospodărie, copii, spălat, etc, deși efortul îmi era interzis. De medici, nu de ai casei! Interzis să ridic sau să car mai mult de un kg în mâini. După puține luni, iarăși spălam haine pe vană, salopetele cu peria de rădăcină, covorașele de pe jos, iarăși ridicat, iarăși apă rece. . . . În 2002, din cauza durerilor și stărilor anxioase, am fost internată la neurologie. Plângeam din cauza durerilor de spate și eram atât de bulversată că nu mai îmi găseam liniștea deloc.  

   În salon cu mine era o bunicuță, care, mi-a schimbat complet destinul. Cred că Dumnezeu a rânduit atât de perfect lucrurile! Acum, revizuind tot traiectul vieții mele de pribeag, realizez că era în planul lui Dumnezeu de mântuire și că îndărătnicia mea L-a făcut să acționeze asupra deciziilor mele. Chiar cu prețul suferinței invalidante. Pentru că, am afirmat de multe ori ulterior că, dacă nu cădeam atât de jos prin suferință, nu Îl căutam niciodată cu adevărat. Iar eu, cu toată sinceritatea vă spun, ori eram moartă acum, ori nebună! Slavă Lui că mi-a dat o șansă la o viață deplină și plină de pace în El!  

   Continuând ordinea de idei, acea bunicuță, după ce intrasem în discuții cu ea, povestindu-i frânturi din viața mea și suferința ce o am în toate domeniile și aspectele vieții, mi-a întins o carte, spunându-mi să citesc din ea. Mi-a arătat unde sunt Psalmii! Am realizat că e Cartea Sfântă Biblia, deși eu nu o avusesem vreodată în mâini. Am început să citesc Psalmii întinsă în pat, între ședințele cu infiltrații zilnice, psihiatru și orele de odihnă. Simțeam așa o mare durere sufletească, încât, la Psalmul 6 și al 13-lea, am început să plâng atât de tare ca se scutura patul cu mine. Era strigătul psalmistului David către Dumnezeu, dar implicit, si al meu:

Psalmii 6: 1‭-‬10

   "(Către mai marele cântăreților. De cântat pe instrumente cu corzi. Pe harpa cu opt corzi. Un psalm al lui David. ) Doamne, nu mă pedepsi cu mânia Ta și nu mă mustra cu urgia Ta. Ai milă de mine, Doamne, căci mă ofilesc! Vindecă-mă, Doamne, căci îmi tremură oasele. Sufletul mi-e îngrozit de tot; și Tu, Doamne, până când vei zăbovi să Te înduri de mine? Întoarce-Te, Doamne, izbăvește-mi sufletul! Mântuiește-mă, pentru îndurarea Ta! Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine; și cine Te va lăuda în Locuința morților? Nu mai pot gemând! În fiecare noapte îmi stropesc așternutul și-mi scald patul în lacrimi. Mi s-a supt fața de întristare și a îmbătrânit din pricina tuturor celor ce mă prigonesc. Depărtați-vă de la mine, toți cei ce faceți răul! Căci Domnul a auzit glasul plângerii mele! Domnul îmi ascultă cererile și Domnul îmi primește rugăciunea! Toți vrăjmașii mei vor fi acoperiți de rușine și cuprinși de spaimă; într-o clipă vor da înapoi, acoperiți de rușine. "

   La Psalmul 13, deja eram copleșită, o durere sfâșietoare se înălța din sufletul meu, era un strigăt al disperării către Dumnezeul Creator, un strigăt al renunțării, al acceptării suveranității și bunătății Lui în viața mea.  

Psalmii 13: 1‭-‬6

"(Către mai marele cântăreților. Un psalm al lui David. ) Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când Îți vei ascunde fața de mine? Până când voi avea sufletul plin de griji și inima plină de necazuri în fiecare zi? Până când se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea? Privește, răspunde-mi, Doamne Dumnezeul meu! Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morții, ca să nu zică vrăjmașul meu: „L-am biruit! ” Și să nu se bucure potrivnicii mei, când mă clatin. Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă, din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului, căci mi-a făcut bine! "

   Aici mi se amprentează clar destinul, deși, schimbarea a venit mai târziu. Asta era în noiembrie 2002, cam la un an de la operație. Totuși, cel rău nu doarme niciodată! Ajunsă acasă, am început fizioterapia undeva la periferia orașului, mai bine zis în afara lui, într-un spital balneo. Cam greu, că nu aveam mijloc de transport. Mă duceam cu Gică pe jos de multe ori și mai ne întorceam în taxi, pentru că era iarnă și ieșeam de la masaj, parafină, etc. Începusem să nu mai simt durerile acelea mari dar și să uit, puțin câte puțin, impactul ce L-a avut Dumnezeu asupra mea, cât am fost internată în spital. Totuși, Dumnezeu Tatăl îmi știa nestatornicia și a acționat ca atare! La momentul gândit de El!  

   Începusem să mai ascult muzică creștină, la casetofon, (așa era tehnologia atunci), îmi plăcea pentru că mă liniștea mult! Într-o zi de vară, stând în bucătărie ca să prepar mâncarea, o lumină ca o săgeată a coborât din cer, ziua în amiaza mare, direct în ochiul drept, făcându-mă să-mi acopăr ochiul. Locuiam la etajul 9, era senin, nici urmă de fulgere sau orice altceva pe cer. Ce am simțit atunci, nu pot descrie exact în cuvinte. Am căzut în genunchi plângând în hohote, simțindu-mi nimicnicia în fața lui Dumnezeu, murmuram, strigam doar: "Iartă-mă! Iartă-mă! " Mi-am revăzut viața plină de păcate, de erori și îmi era așa de rușine. . . Pe loc, m-am hotărât să merg la cumnata mea, sora lui Gică, care se pocăise imediat dupa revoluția din 1989, să-i spun că vreau să merg la biserică și să mă botez, pentru că eu mă pocăiesc. Cred sincer că a rămas blocată, pentru că nu se aștepta la așa ceva, venind de la mine. Oricum, bucuria ei era mare, se vedea pe chipul ei. Oricât încercase ea înainte să ne spună de pocăință, nu am ascultat niciodată. Nici eu și nici Gică. Mai și îi luam în derâdere câteodată, că de, așa e omul fără Dumnezeu! Se crede înțelept, superior, când de fapt e un nimic!

   De aici, pașii mei pornesc pe cărarea către cer, timid la început, speriată în duh de ceea ce va trebui sa înfăptuiesc, de normele invizibile puse unui creștin, de renunțările la vechiurile obiceiuri. . . Îmi era groază de eșec! Dar Dumnezeu era în controlul tuturor lucrurilor și, El îmi pregătise deja calea, o netezise sub picioarele mele, ca să nu mă poticnesc. Am început să merg la Adunare, apoi, după puțin timp am început cateheza cu fratele Radu Mîrza. Îmi amintesc dragostea lui pentru slujire, răbdarea lui, blândețea, dăruirea. . . Îl vedeam parcă pe Domnul Isus în el. Cum ne explica pașii credinței, mântuirii, cine este Dumnezeu, ce este Biblia. Savuram cu nesaț toate cuvintele. . . Era ceva nou, dar care îmi umplea tot mai mult sufletul, eliberat de poverile de o viață. Am început să citesc cu ardoare Biblia, mai bine zis Noul Testament în fiecare zi. Cred că într-o săptămână l-am terminat.

   Așa, din omul paranoic, depresiv, fără vreo speranță de viitor, am ajuns să laud pe Dumnezeu zi de zi și să trăiesc cu adevărat. Am început să scriu poezii spre slava Lui, timid la început, dar care era un semn al renașterii mele, o dovadă clară a suveranității lui Dumnezeu și a dragostei Lui nemărginite! . . .

Va urma. . .

11/05/16, Barcelona-Lucica Boltasu

O sinceră și deosebită istorie a întoarcerii către Domnul. De fapt, istoria fiecăruia este unică...
Vă doresc numai binecuvântări, fără dureri, de aici încolo!
Adăugat în 31/05/2016 de loredanam
Statistici
  • Vizualizări: 893
  • Export PDF: 10
  • Comentarii: 1
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni