Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Sacru şi profan
Autor: Ardelean Viorel  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de Viorelardelean in 11/10/2015
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot

 Sacralitatea, o calitate a lui Dumnezeu dată şi oamenilor.

Sacru şi Profan

1. Introducere

1. 1. Autoritatea şi Legeaq Naturală

1. 2 . Fundamentul universal al eticii

1. 3. Etica şi moralitatea

1. 4 . Relativismul moral

1. 5.  Principiu şi tradiţie

1.6. Muchia de cuţit

1.7. Etica instituţională

1.8. Etica lui Isus şi Legea lui Dumnezeu

2. Reforma

2.1. Scurt istoric

2.2. Credinţa Reformată

3. Tragedia reformei radicale

3.1.Sacralismul

3.1.1. Sacralitatea vieţi

3.1.2 Sacralitatea muncii

3.1.3. Sacralitatea adevărului

4. Ideea nou - Testamentală despre societate 

5. Dilema reformatorilor radicali

6. Sacru şi Sacramental

7. Concluzie

8. Bibliografie

1. Introducere

Una din problemele care se ridică este faptul cu în unele religii ce înseamnă sacru pentru ele înseamnă profan pentru alte religii şi invers[1]. Cred că este în mod necesar definirea termenilor chiar dacă semantica cuvântului este schimbată în funcţie de cultură, timp istoric, religie, dar dacă se rămâne în cadrul creştinismului Biblia defineşte ceea ce este sfânt şi nu oamenii. Cuvântul  sacru este un adjectiv şi înseamnă sfânt, venerat, divin, adorat, celest. Opusul cuvântului sfânt este profan, tot un adjectiv şi înseamnă laic, mirean, lumesc  ignorant, nepriceput. Deşi nu reflectă în totalitate  sfinţenia lui Dumnezeu, cuvântul trebuie să definească şi o viaţă de credinţă la modul practic. Dar şi mai mult un loc poate să fie sfânt Exodul 3:5  Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ Sfânt.” Un popor poate să fie denumit ca sfânt : Exodul 19:6  Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam Sfânt. Acestea Sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” La fel şi un locaş poate să fie tot un loc consacrat ca şi  Cortul întâlnirii, Templul lui Dumnezeu şi Biserica.  Exodul 25:8  Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. De asemenea un om sau o clasă de preoţi pot fi declaraţi sfinţi. Exodul 28:43  Aaron şi fiii lui le vor purta când vor intra în Cortul Întâlnirii sau când se vor apropia de altar ca să facă slujba în locaşul Sfânt; astfel, ei nu se vor face vinovaţi şi nu vor muri. Aceasta este o lege veşnică pentru Aaron şi pentru urmaşii lui după el. Dacă se vine în Noul Testament credincioşii pot fi plini de sfinţenia lui Dumnezeu. Faptele Apostolilor 4:8  Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: „Mai mari ai norodului şi bătrâni ai lui Israel! Membrii din Biserică sunt chemaţi să fie sfinţi. 1 Corinteni 1:2  către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru: Această calitate a sacralităţii este realizată de Duhul Sfânt. El se prezintă atât ca Persoană cât şi ca Putere în Sfânta scriptură. Lucrările Duhului Sfânt[2] sunt nenumărata dar amintim câte din viaţa credinciosului.  În inima celor credincioşi El face Naşterea din nou (Tit. 3:5), botează (1 Cor. 12:13), locuieşte in ei (Rom. 8:9), pecetluieşte (Efes. 1:13), controlează (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom.8:14; Gal.5:18), luminează (1 Cor. 2:15); si este arvuna noastră (Efes. 1:14). De remarcat că Duhul Sfânt este o Persoană care face parte din Trinitate. Dar pentru a merge mai departe în miezul problemei trebuie să amintim pe scurt câteva lucruri ca Autoritate şi Lege Naturală, Fundamentul universal al eticii,  Etică şi moralitate, Relativismul moral ,Principiu şi tradiţie,  Muchia de cuţit,  Etica situaţională. 

1.1. Autoritatea şi Legea Naturală[3]. Deşi majoritatea oamenilor se pretind liberi, autoritatea atunci când există nu este altceva decât o autoritate delegată acest lucru fiind un dat de la Dumnezeu. Aspectul autorităţii cuprinde atât aspectul laic cât şi cel religios, iar omul poate să fie credincios sau necredincios lui Dumnezeu iar cel care are puterea în mână poate să abuzeze de autoritatea sa.  Adevărul[4] este că Dumnezeu conduce creaţia Sa prin legile Sale eterne. Atunci când privim Legile lui Dumnezeu ele reflectă caracterul dar şi autoritatea Sa. În Vechiul şi Noul Testament ni se spune faptul că Dumnezeu a instituit autoritatea pe pământ şi suntem chemaţi să ne supunem lor. ”Baza autorităţi este Dumnezeu însuşi”. Dacă suntem prinşi între autoritatea lui Dumnezeu, în confruntare cu autoritatea oamenilor, Luther, şi alţi reformatori, dar şi noi astăzi, ultima autoritate la care ne supunem este Dumnezeu. Dar se aduce în discuţie şi Legea Naturală pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare om. Pavel spune aşa : Romani capitolul 2:12 "Toţi cei ce au păcătuit fără Lege, vor pieri fără Lege; şi toţi cei ce au păcătuit având Legea, vor fi judecaţi după Lege. Dacă se citeşte Romani 2: 12-16, avem de a face cu un text dificil şi de multe ori greşit interpretat. Aici avem de a face cu două aspecte diferite, una care se referă la Legea dată de Moise şi alt aspect este acela al popoarelor păgâne. şi ele sunt implicate în decizii morale, pe care le recunosc  ca fiind divine.  Legea morală a lui Dumnezeu a fost scrisă în conştiinţa lor. Nu este necesar să cunoşti Legea lui Moise, sau să fii creştin pentru a şti că furtul sau crima sunt lucruri rele. Creştinii sunt chemaţi să se gândească la principiile fundamentale ale Bibliei şi să lumineze. Sfinţenia  şi dreptatea lui Dumnezeu pun în lumină răutatea omului, chiar dacă omul caută diferite forme de justificare.

1.2. Fundamentul fundamental al eticii..[5] Astăzi  se observă o înclinaţie a oamenilor de a susţine că  există în privinţa răului sau a binelui o relativizare şi o sprijinire a faptului că nu există lucruri considerate absolute. În anii 60 America era cuprinsă de aşa zisa ”febră morală”, cu sloganuri, care au fost ridicate la rangul de axiomă ”fiecare să facă ceea ce doreşte”  iar acest lucru a contaminat şi unele medii creştine. La  fel este şi astăzi în umanism, secularism şi alte segmente ale societăţii.  În Vechiul Testament este prezentată o perioadă istorică, cea a Judecătorilor în care se regăsesc aspectele menţionate mai sus.  Versetul cheie pentru aceea perioadă este Judecători 17:6  În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea. Triburile lui Israel se găseau în cadrul Legământului de la Sinai, şi când poporul se abătea de la Legea lui Dumnezeu, era pedepsit, iar dacă se întorcea spre Domnul acesta ridica judecători în Israel ca Iafta, Debora, Ghedeon,  Samson şi alţii care izbăvea poporul de sub asupririle străine. Se[6] consideră aceea perioadă ca una din cele mai negre timpuri în care poporul cobora în spirală tot mai jos. Prin afirmaţia[7] "Israel a făcut ce era rău înaintea Domnului” în care textul  biblic arată o judecată morală, datorită unui comportament negativ. Întrebarea care se ridică este : unde e cenzura ? Modul în care Dumnezeu vede binele şi răul este la modul absolut. Relativismul aparţine oamenilor. El intră în conflict cu Legea eternă a lui Dumnezeu.  Aici avem şi o definiţie a păcatului : "Păcatul este orice lipsă de conformitate cu legea lui Dumnezeu sau orice încălcare a legii lui Dumnezeu". De subliniat că există Dumnezeu dar şi o Lege, care are caracter de normă şi este baza etici şi a moralităţii. Legea nu provine din afara lui Dumnezeu ci din contră reflectă natura Sa. Să reaminti şi faptul că Dumnezeu este Imuabil.  Nu se pot inversa lucrurile pentru că Dumnezeu ne-a creat pe noi şi Legea lui stăpâneşte peste toate fiinţele umane, iar omul este răspunzător de atitudinea şi faptele sale. Fiecare fiinţă umană se află în Legământul creaţiei. Ele pot nega sau ignora Legământul dar nu au puterea de a-l desfinţa.  O persoană autonomă se raportează doar la ea însuşi, la propria lege. Dar din punct de vedere creştin numai Dumnezeu este Autonom. Esenţa problemei este căderea omului în păcat în Geneza 3, în care omul a vrut ”autonomie” şi a primit prin neascultare moarte spirituală. Creştinismul este o teonomie şi este condus de Dumnezeu. A fi creştin înseamnă a te supune poruncilor date de Dumnezeu.

1.3. Etica şi moralitatea. Într-un  studiu realizat în America[8], deşi 95% dintre americani afirmă existenţa lui Dumnezeu, cel puţin teoretic, iar cel puţin 75%, nu îl văd ca pe un Absolut Moral, iar întrebarea este la ce anume ne raportăm moralitatea? Acest adevăr este valabil şi în Europa post creştină a mileniului trei. Dacă adevărul are calitatea de  relativ, noţiunea de absolut dispare cel puţin pentru cei care pun accentul pe sentimente şi ideile culturale ale vremii. Apare ideea instictului de turmă şi răul sau binele este raportat la ce face o majoritate. Chiar şi unii atei ca Friedrich Nietzsche, critică o astfel de atitudine pe care o numeşte decadentă. Alţi istorici a anilor 60 au o percepţie inversă în sensul că denumesc această stare o revoluţie morală, dar adevărul este imuabil. Termenul de etic provine din "ethos",, iar moralitatea vine de la "mores". Dar aceşti termeni diferă de la un popor la altul, de la o cultură la alta, ce să mai vorbim de timpul istoric în care trăim. Tocmai din această cauză omul are nevoie de absoluturi. De asemenea se face deosebire între principiul abstract şi moralitatea practică. El are şi un aspect filozofic. Grecii procedau în felul acesta. De asemenea de-a lungul istoriei etica este privită ca o ştiinţă normativă generatoare de legi. Mai mult Etica este imperativă, iar moralitatea este descriptivă, ea descrie cum este lumea de fapt. Creştinismul biblic vede un abis între etică şi moralitate. Fiecare om ştie dacă vrea ce este bine şi ce este rău. Deci trebuie diferenţiată etica de moralitate, iar în sensul acesta ne gândim la patru elemente care ne ajută în acest sens. Ele sunt ethosul, normativul, trebuinţa, şi imperativul. Deşi deosebirea este clară,  se face confuzie între etică şi moralitate, a devenit ceva confuz mai ales în domeniul comportamental. şi culmea faptului că acest lucru se numeşte revoluţie.[9] Am ajuns la "moralitate statistică". Este necesar a accentua cuvântul trebuie, şi la întrebări de genul ce am obligaţia să fac, sau la ce să renunţ. Aceste întrebări sunt fundamentale tocmai de aceea avem nevoie de absoluturi morale. Acestea nu sunt deţinute de om ci de Dumnezeu.

1.4. Relativismul moral[10]. Deşi mulţi nu cred în Dumnezeu şi se simt bine fără El, ducând o viaţă bună, acest lucru nu înseamnă faptul că El nu există în mod real şi obiectiv, iar negare lui Dumnezeu nu duce la anihilarea lui ca Fiinţă. El există indiferent de credinţa sau necredinţa oamenilor, sau subiectivismul lor. Într-o dispută dintre un credincios şi un ateu, realitatea nu suportă relativizarea. Nimeni nu este ateu la modul absolut şi să îmbrăţişeze un relativism total. Acest lucru guvernează gândirea omenească şi este o noncontradicţiei în Legea Naturală a lui Dumnezeu ca cele două să coexiste în acelaşi timp. Atunci când se neagă adevărul obiectiv, se acceptă un adevăr subiectiv şi selectiv. Relativismul moral de fapt justifică păcatul.  Dostoievski spune : "Dacă nu există Dumnezeu atunci toate lucrurile sunt posibile". De fapt dispare ideea de absolut moral. Karl Marx, este de acord cu el, dar acestea sunt de fapt convenţii omeneşti.  Jean Paul Sartre obiectează împotriva unei fiinţe eterne care îşi impune voinţa invocând liberul arbitru. Dacă El există spune Jean, noi de fapt nu mai avem o libertate a voinţei. În ultimă instanţă discuţia duce la conceptul de moralitate. Deşi se schimbă multe opinii de-a lungul istoriei de către filozofi şi atei, ei sunt de acord că problema avortului şi a răului a ridicat  mult rău în urma acestora. De asemenea şi etica încercă să justifice problema avortului şi a răului. Dar din perspectiva iudeo - creştină, perspectiva certă este Biblia este împotriva acestora pe care Dumnezeu le interzice.

1.5.  Principiu sau tradiţie [11]Biblia a fost scrisă acum 2000 de ani şi oamenii au dificultăşi în înţelegerea şi aplicarea Ei. Ea a fost scrisă în cultura vremii respective, cultură diferită de timpurile moderne, pentru că Dumnezeu s-a revelat pentru a fi înţeles. Teologi ca Bultman suţin că nu poţi să beneficiezi de avantajele vieţii moderne şi în acelaşi timp să crezi în rai, iad, îngeri i demoni. El a fost un teolog liberal şi a creat o criză în domeniul teologic. Greşeala pe care o facem este că privim scriptura prin ochii oamenilor din prezent. Trebuie să construim o punte peste aşa zisa ”prăpastie” dintre timpul de atunci şi prezent. Una dintre interpretările Bibliei  este cea istorică – gramaticală, în care trebuie să înţelegem contextul istoric, limba respectivă şi înţelesul obiectiv adică mesajul transmis prin proroci şi apostoli atunci şi astăzi. Un exemplu bun este faptul că Biblia  spune în mod clar că femeile nu au fost ordinate în biserica primară, cu referinţă la ”Mişcarea Feministă”, şi trebuie stabilit dacă acest lucru ţine de cultura vremii respective, sau are aspecte teologice. De asemenea trebuie precizată şi Etica creştină, bazată pe Biblie, pe care Dumnezeu a dat-o tuturor oamenilor ca normă şi Lege, indiferent de  epocă sau cultură, şi zona geografică în care trăiesc.  Exemplu dat anterior cu privire la crimă sau hoţie, sau alte fapte care ţin  în primul rând de aspectul etic. Este neapărat necesar să face diferenţa dintre principiu şi tradiţie. Problema femeii din 1 Corinteni cu privire la supunerea femeii faţă de bărbat,  nu ţine neapărat de femeile din timpul lui Pavel ci dacă ne uităm la text el merge direct la creaţie.  (1 Corinteni 11:2-7). 1Corinteni 11:3  Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.  şi  1 Corinteni 11:10  De aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei. Acesta nu mai este tradiţie ci principiu. Un alt exeplu este să plăteşti zeciuiala cu ”shekel” este tradiţie, o monedă,  dar zeciuiala este principiu. La fel se întâmplă şi cu vestimentaţia.  Dacă un text nu este destul de clar, mai bine să îl tratez ca un principiu. Dacă din greşeală sau o slabă cercetare a Bibliei inversăm tradiţia cu principiu , fiind valabilă şi reciproca atunci pervertim mesajul lui Dumnezeu. Este[12] necesar a reaminti câteva axiome : Dumnezeu vorbeşte, El vorbeşte ca să se facă înţeles, Dumnezeu nu se contrazice, şi mandatul cultural se supune totdeauna mandatului spiritual.

1.6. Muchia de cuţit.[13]. Astăzi apar chestiuni noi ca transplantele de organe, rinichi, ficat, stomac inimă, de la o persoană la altă persoană, sau chiar de la animal la om, care ridică întrebări în inima credinciosului. Confruntat cu ele decizia este de multe ori destul de grea. Problemele ridicate astăzi în domeniul medical ridică o serie de aspecte cu care moralitatea creştină nu s-a confruntat în trecut, iar diferenţa dintre bine şi rău din punctul de vedere al lui Dumnezeu, confruntate cu aspectul şi tehnologia de astăzi face prăpastia dintre gândirea lui Dumnezeu şi aceea a omului să devină foarte îngustă de dimensiunea unei ”muchii de cuţit” De multe ori apar zone gri în care nu eşti sigur dacă decizia luată este bună sau creştinească. Inevitabil  situaţia intră în cazuistică. Uneori etica este destul de uşor de desluşit dar de cele mai  multe ori este dificil a lua o decizie corectă. Astfel[14] aceste decizii este de preferat să nu se ia de o singură persoană ci de un grup de specialişti din care să facă parte familia, doctorii, preotul sau pastorul. Zona gri este un rezultat al deficienţei gândiri noastre, cu privire la principiile biblice care se referă la dreptatea lui Dumnezeu. Când se înţelege mai profund aceste principii acele zone gri se îngustează. Un aspect pozitiv este acel că Biblia ne învaţă că sunt diferite grade ale păcatului. Sunt cam 25 de texte care prezintă păcatul şi vina în mod gradat. De exemplu păcatul făcut din neştiinţă este mai mic ca şi cel făcut în mod ostentativ faţă de Dumnezeu. Una dintre tendinţele noastre este  aceea de a numi răul bine şi binele rău. Cu cât vom înţelege mai bine Scriptura cu atât vom fi mai bine echipaţi când înfruntăm aceste probleme. Cred că este bine să ne amintim că omul este doar ţărână şi în final contează sufletul nostru atunci când ne confruntăm cu diferite decizii în viaţă.

1.7. Etica instituţională[15]. Inventăm cuvinte noi doar pentru a justifica filozofia sau cultura noastră, şi viaţa de creştin pe care trebuie să o trăim. Acest concept de etică instituţională a apărut cam prin anii 60, ca autor de carte fiind Joseph Fletcher[16]. El susţine că există o singură lege morală absolută. Dar legile au fost mai multe şi automat este implicat reducţionismul. Pe de o parte aplici Legea dată de Dumnezeu, dar şi porunca de a iubi, iar pe de altă parte ele se îmbină. Augustin face afirmaţia "Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă cum îţi place", dar el se opune filozofiei, care spune că există o singură lege, aceia a dragostei.  Dar aici nu se face o deosebire clară între iubirea de Dumnezeu şi ascultarea faţă de poruncile Lui. Dar cine hotăreşte ce este dragostea ? Şi atunci trebuie să facem ce spune Dumnezeu, nu ce credem noi despre dragoste. (Efeseni 5:2-3) Astăzi situaţia s-a schimbat şi se dă sfaturi sexuale premaritale, fără să se ţină cont de Biblie. Majoritatea încearcă să îşi impună punctul de vedere, ca fiind ceva normal, dar noi suntem chemaţi la o înnoire a minţii. Justin Martirul în lucrarea sa apologetică atrage atenţia şi la acest aspect. Se pare că astăzi mărturia s-a pierdut în acest sens. Ne lăsăm modelaţi mai mult de tradiţie şi cultură decât de Biblie. De cele mai multe ori ne scuzăm singuri dar fără de succes în faţa Scripturii. Fiecare creştin este chemat să ducă o viaţă diferită de aceea ”normală” adică după o etică biblică.

1.8. Etiva lui Isus şi Legea lui Dumnezeu[17]. Este potrivit să începem cu următorul verset din  Predica de pe munte: "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: "Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii". De asemenea şi  în  Matei 5:21-24, Isus spune că nu poţi să te închini dacă fratele tău are ceva împotriva ta. Darul, respectiv, închinarea nu sunt primite.   Isus Hristos în Predica de pe Munte dă pricipiul sanctităţii a consacrării, a sfinţeniei, Sale, şi propria tălmăcire a celor 10 porunci, pe care le comprimă în două porunci din Matei 22: 36-40. El creionează caracterul celui care face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Legea are un pol negativ şi unul pozitiv. În  Predica de pe munte Isus Hristos are calitatea de învăţător suprem al eticii. Cuvântul este scris se referă la faptul că Biblia a fost scrisă, iar cuvântul s-a spus, se referă la tradiţia rabinică orală. Isus Hristos era o împlinire a legii. El trece dincolo de superfacialitatea fariseilor. Sfinţenia vieţii este atât de importantă încât interzice şi actul potenţial, care să distrugă viaţa umană ca mânia, adulterul, crima etc. Isus spune de fapt că orice lucru potenţial care poate duce la păcat este de fapt tot păcat. Se cade foarte uşor în postura ”tânărului bogat”, care a ţinut toată Legea din pruncie, dar avea inima alipită de bogăţia sa. Dacă privim cu atenţie ce a spus Isus în profunzime trebuie să recunoaştem că toţi suntem potenţiali criminali, şi că nu am menţinut puritatea sfinţeniei Sale când prin lucruri sau vorbe neadevărate am rănit un om. El trece dincolo de litera legii la motivaţiile din adâncul inimi.

2. Reforma

2.1. Scurt istoric.[18]  De la început trebuie să facem precizarea faptului că în primul rând Reforma Protestantă din 1500 - 1600 a avut cauze interne, Biserica Catolică fiind coruptă,  se simţea nevoia unei renaşteri spirituale. Goana după bani, lupta pentru putere, corupţia morală, au pervertit biserica, care nu mai era credibilă în ochii societăţii de atunci. A existat un cadru în care s-a produs Reforma.[19] În primul rând au fost schimbări geografice, Columb descopere America, iar Magelan face înconjorul lumii. Marile puteri din vremea aceea au început să facă colonizări. Apoi era şi factorul politic prin care se trecea de la feudalism la burghezie. De asemenea s-au făcut schimbări economice, sociale şi intelectuale. Dar a  existat şi o schimbare religioasă majoră.  Dar şi reforma a fost divizată, fără o direcţiei destul de clară, fapt care a generat şi amplificat o serie de mişcări şi frământări care au dus la apariţia a numeroase secte şi culte protestante şi neoprotestante. Ea[20] a fost precedată de renaştere şi mişcarea umanistă, care a avut originea în Italia în secolul XIV, şi s-a răspândit în Franţa, Germania, Anglia şi ţările de Jos. Reforma, renaşterea, umanismul, au fost o perioadă de tranziţie dintre lumea medievală şi burghezie, iar secularismul care a influenţat literatura, artele, politica dar şi religia. În 1517 Martin Luther a semnalat începutul Reformei prin cele 95 de teze de la Wittenberg. El s-a rupt de Biserica Catolică şi a publicat 3 lucrări în anii 1519-1520, iar mai târziu a fost excomunicat de papă pentru acuzaţii de erezie. Luther  a avut sprijinul prinţilor din Europa, care nu mai doreau să verse bani în visteria Vaticanului. În 1530: The Augsburg Confession of Lutheran faith was issued; it was later supplemented by the Smalkaldic Articles, approved in 1537. 1530 Mărturisirea de la Augsburg de credinţă luterane a fost eliberată şi aceasta a fost ulterior completată prin articolele Smalkaldic, aprobat în 1537.  În 1519  Zwingli a declanşat Reforma în Zurich devenind şi el lider al reformei. De asemenea  în 1536 John Calvin, devine lider al Reformei în Elveţia şi a redactat prima ediţie a învăţăturii religiei creştine care a devenit textul clasic reformat (non–luteran) în teologie. Biserica Catolică a generat o contra reformă prin Ordinul Friars Minor Capuchin, desprins din Ordinului Franciscanilor, iezuiţii şi capucinii,  au devenit lideri în lupta contra Reformei. Consiliul Ecumenic de la Trent dintre anii 1545-1563 a emis o serie de decrete doctrinare şi au mobilizat Contra- Reforma. Au fost formulate definiţii despre Canonul Bibliei, norma de credinţă, sacramente, liturghia, păcatul originar, etc.

2.2. Credinţa Reformată. [21] Reforma  în esenţa ei s-a întors la două concepte fundamentale şi anume Sola Fide şi Sola Scriptura. În majoritatea concepţiei lor Dumnezeu nu a făcut  separare dintre sacru şi secular, iar creştinii au fost meniţi să participe alături de necreştini la toate aspectele vieţi, inclusiv la locul de muncă. Se ia în serios păcatul, şi protestanţii privesc cu mare seriozitate căderea din Grădina Edenului. Asfel noi moştenim o corupţie morală şi vina lui Adam, iar libera voinţă a fost un subiect de dispută din punctul de vedere reformat. Ei aduc versete biblice pentru a suţine alegerea. De asemenea şi Întrupare, faptul că Dumnezeu s-a făcut Om conform cu Ioan 1:1 este accentuată, cu implicaţiile de rigoare. În teologia Reformată ca şi în aceea Luterană percepem ascultarea pasivă (până la 30 de ani) şi ascultarea activă când Hristos şi-a început lucrarea. Nu a fost suficient ca Isus Hristos doar să moară pentru noi ci şi să trăiască o viaţa de sfinţeneie timp de 30 de ani. Momentul culminant a fost Crucea pe care s-a revărsat mânia lui Dumnezeu peste păcatele omenirii, trecute, prezente şi viitoare. Toate jertfele evreilor din Vechiul Testament au fost făcute în contul Jertfei lui Hristos. Dar nu era suficientă doar Moartea lui Hristos ci trebuia şi să învieze ca o confirmare ca şi Rege al creaţiei şi Domnul care ne-a răscumpărat. Moartea nu l-a putut ţine pentru că nu a avut păcat.  De fapt Crucea şi Învierea sunt stâlpii de bază a creştinismului. Doctrina centrală a Reformei a fost îndreptăţirea prin Har şi numai prin credinţă. Suntem declaraţi neprihăniţi dar acest lucru înseamnă şi o viaţă sfântă. Sfinţenia este un proces prin care Duhul Sfânt ne aduce mai aproape de Imago Dey. Pentru creştinii reformaţi Harul este esenţa teologie lor (G.C. Berkouwer), iar  recunoştinţa este esenţa eticii. Credinciosul îşi îndreptă atenţia spre binele şi mântuirea altora. El trebuie să fie în lume pentru răspândirea Evangheliei.

3. Tragedia Re formei radicale

A existat[22]  o tensiune permanentă între creştinismul autentic şi creştinizare, iar efectul s-a simţit în mod permanent asupra comunităţilor din jur. Tragedia Reformei Magisteriale constă în faptul că a continuat înţelegerea sacralităţii ca o relaţie dintre Hristos şi cultură, în care Reforma Magisterială  a perceput biserica ca ceva continuu. De asemenea atunci cînd vorbim de tragedia Reformei radicale, ţinem seama că şi noi avem rădăcini aici şi ea este şi o urmare a persecuţiilor cu totul excepţionale la care au fost supuşi credincioşii, care o parte s-au retras din lumea pentru care a murit Hristos, iar biserica este văzută ca şi o fortăreaţă. Au existat trei concepte ca Sacralismul, Ideea nou – testamentală despre societate şi Dilema reformatorilor magisteriali.

Sacralismul este uniformitatea ideilor religioase a unei geografii la un moment dat.  De asemenea cuvântul  sacru înseamnă sfânt, venerat, divin, adorat, celest. În toate societăţile pre–nou testamentale împăratul era acela care stabilea religia unui popor.  Biserica creştină a adus în mintea reformatorilor aceeaşi idee  pentru că era ceva stricat adânc în religia creştină.  De la Constantin cel Mare sacralismul imperial roman s-a instalat în biserică care a devenit ”biserica împăratului”. Se poate face precizarea că biserica a fost păgânizată pe de o partea, iar din alt punct de vedere a fost pervertită. Astfel în momentul Reformei se pot aminti aici trei aspecte : sacralitatea vieţii, a muncii şi a adevărului.

3.1. Sacralitatea vieţii. Unul din cele mai importante aspecte viaţa sub toate formele ei posibile, începând de la dreptul de viaţa şi de moarte a stăpânului de sclavi până la problema avortului. Bisericile[23] evită de cele mai multe ori discutarea problemei avortului din teama că biserica se poate scinda.  În discuţiile pe această problemă s-au desprins 3 mari grupuri distincte. Pentru avort, pentru alegere şi pentru viaţă. Cel mai mare grup a fost acela proviaţă, dar celelalte două grupuri au schimbat strategia de abordare pentru a câştiga. Una dintre probleme este dacă statul are dreptul să se amestece în această dispută. Următoare problemă este dacă uciderea embrionului este crimă. Biblia este clară în acest lucru. (Psalmi 139:16). Una dintre strategiile ridicate au fost acele a aborda calea de mijloc şi de domeniul cultural în care femeia decide invocând drepturile omului. Dar atunci se calcă etica lui Dumnezeu. Dar se pune întrebarea ce înseamnă drept. Cuvântul poate fi aplicat în mai multe domenii, dar dacă rămânem aici întrebarea firească este când a obşinut femeia dreptul de a decide viaţa sau moartea asupra copilului pe care îl poartă. Dacă este să fim obiectivi codul ADN al copilului diferă de codul ADN, al mamei şi atunci este crimă. Totuşi astăzi se consideră că dacă viaţa mamei sau a fătului este în pericol se poate face avort. A definii viaţa, sau mai precis când embrionul este o fiinţă vie est destul de dificil. Creştinii în general sunt proviaţă deoarece suţin că există de la momentul concepţiei. Conform citatului prezentat mai sus Dumnezeu detestă avortul. Dar El este şi un Dumnezeu al milei şi al Harului.

3.2. Sacralitatea muncii[24]. Întrebarea este dacă sacralitatea se poate aplica şi în domeniul laic al muncii, care practică este de cele mai multe ori de ordin tehnic care nu implică neapărat şi o închinare sau sfinşenie în acelaşi timp. Este adevărat faptul căci contează şi domeniul respectiv. Dar cred că mai degrabă se văd roadele unui caracter sfânt la locul de muncă. Pe de altă parte  Karl Marx[25] spune că diferenţa dintre animale şi om este faptul că acesta prin  utilizarea de unelte, a unor metode de muncă a schimbat faţa pământului. Astăzi avem şi lucruri bune, oraşe, maşini, calculator, etc dar şi o masivă poluare, contaminare radioactivă cu efecte negative. În ciuda progreselor tehnologice omul are un sentiment negativ faţă de muncă. Dar dacă mergem în Geneza 3 Dumnezeu a blestemat mediul prima dată şi abia apoi pe Adam ”cu sudoare” …..în pământ te vei întoarce” Omul antic îşi câştiga existenţa din agricultură,  iar Vechiul Testament se concentrată pe sărbătorile de mulţumire aduse în urma unor recolte bogate. În Noul Testament efectul Răscumpărării nu se opreşte numai la sufletul omului, iar Pavel spune în Romani 8 că întreaga creaţie sufere sub greutatea blestemului. Dar de  asemenea se promite un cer nou şi un pământ nou. Dar porunca dată omului nu a fost numai să lucreze grădina ci şi să o păzească, înainte de cădere. Originea muncii este anterioară căderii. Astfel sacralizarea îşi găseşte originie în creaţie. Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi în a şaptea s-a odihnit, model pe care l-a cerut şi omului. În calitate de creştini munca nu mai trebuie să fie un blestem. Ceea ce este neplăcut este faptul că munca este asociată cu blestemul şi este mult mai dificilă de făcut, iar dificultatea adăugată muncii este blestemul, şi nu munca în sine.  Dacă se relaţionează la etică în Legea din Vechiul Testament, ea are rol de decrete. Legile civile protejau proprietatea de la furt şi distrugere. Sacralitatea muncii înseamnă să calci hotărârea dată de Dumnezeu. Biblia sancţionează călcarea poruncilor date de Dumnezeu pentru că în spatele lor se află sacralitatea muncii. La Karl Marx nu găsim acest gen de gândire. Din punct de vedere etic un păcat fundamental este trândăvia, iar Scriptura ne îndeamnă să fim harnici. Reformatorii nu au inventat etica, fiindcă ea este înrădăcinată în credinţa creştină şi are o bază în creaţie. Munca trebuie să fie făcută pentru gloria lui Dumnezeu.

 3. 3. Sacralitatea adevărului[26]. Cred  că se poate începe cu o afirmaţi din Scriptură, în sensul că de la un concept se ajunge de fapt la o persoană : Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Profanul sau opusul adevărului este minciuna care este tot o persoană. Ioan 8:44  Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Între aceste două persoane şi concepte este o luptă continuă, în care adevărul în final va triumfa. Dumnezeu[27] este foarte clar, iar Duhul adevărului este şi  Duhul Sfânt, care se opune lui Satan. O mare deosebire dintre Creator şi cei care au căzut este diferenţa dintre adevăr şi minciună. Una din acuzaţiile aduse  rasei umane este faptul că toţi oamenii s-au făcut vinovaţi şi de profanarea adevărului. Aşa a făcut Satan dar şi Adam şi Eva când nu au recunoscut vina lor. Avem momente fiecare dintre noi în care ne dăm seama că denaturăm adevărul. Dar adevărul se reflectă şi în baza unui cuvânt dat, a unui Legământ dintre Dumnezeu şi om, caz în care Dumnezeu respectă Cuvântul, dar omul îl calcă. Aceasta este şi o aplicaţie a sacralităţii adevărului. Acest lucru se reflectă şi în relaţiile dintre oameni care se mint reciproc şi nu ţin promisiunile făcute unii faţă de ceialalţi. rezultatele sunt devastatoare pentru om. Iacov pune accentul pe acest lucru. Iacov 5:12  Mai pe sus de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”; şi „nu” să fie „nu” ca să nu cădeţi sub judecată. A respecta cuvântul dat este u lucru de mare importanţă.  Dar uneori trebuie un creştin să mintă? Un exemplu îl avem în Scriptură (Evrei 11:31 Rahav), în care a fost untr-un fel obligată să mintă. La fel au făcut şi moaşele din Egipt care au minţit şi au lăsat şi copiii care erau de parte bărbătească în viaţă. (Exod 1:15-17). Dumnezeu le-a binecuvântat. Aici se ridică o problemă de etică, în sensul că trebuie să ne supunem autorităţilor civile, dar când acestea ne cer să furăm, minţim, ucidem, nu mai avem obligaţia de a le asculta. Apostolii au refuzat să asculte de autorităţi când li s-a poruncit să nu mai vorbească despre Hristos. Noi trebuie să spunem adevărul când dreptatea cere ca el să fie spus, dar sunt situaţii în care dreptatea cere ca ceea ce este rău să fie adus în eroare. Când ai  de a face cu un criminal, de cele mai multe ori adevărul trebuie să fie ascuns.

 4. Ideea nouă - testamentală despre societate 

Nu ştim precis ce au gândit credincioşii, de-a lungul secolelor dar încă în Biserica Primară au apărut o sere e schimbări prin care biserica care s-au abătut de la învăţăturile lui Hristos. Astfel au apărut puncte de cotitură în Istoria Creştinismului, care au denaturat Cuvântul lui Dumnezeu. Cred că este necesar a da un verset care clarifică sau mai bine zis dă o direcție a ceea ce dorim să discutăm în continuare. Matei 10:34  Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Acest verset ne arată că Domnul Isus Hristos nu a fost un pacifist prin excelenţă şi atât persoana Lui cât şi învăţăturile Sale creează tensiune. Astfel se produce o încordare, stres, zbucium, dramatism,  între Împărăţia lui Dumnezeu şi ce anume ne învaţă ea faţă de  o lume căzută în păcat în care s-a născut Biserica. Prima curbă, sau ocol, care s-a produs este schimbarea faţă de învăţătura lui Hristos şi este o lovitură dată sacralităţii adevărului lui Dumnezeu, iar din păcate urmează şi alte lovituri. Se pune în conflict împărăţia acestei lumi cu Împărăţia lui Dumnezeu. O societate creştină în mijlocul unei lumi plină de păcat, primeşte mereu lovituri date sacralităţi adevărului Scripturii. Apar ritualuri şi preoţi[28] prin anul 200 D.C, denumiţi clerici, o categorie specială, care administrau sacramentele, clasă care se amplifică în creştinism cu rezultate catastrofale. În anul 250 D.C. Ciprian episcopul Romei, transferă în biserica creştină întreaga clasă de preoţi  din Vechiul Testament, cu robe, altar, tămâie, etc, numiţi ”sarcedos”. Dar se calcă principiul din Evrei 7:12. De asemenea se schimbă o serie de lucruri, sacramentele devin taine, ca cina, botezul şi altele,  iar mântuirea este ”depozitată de către biserică”, preotul devine mijlocitorul între om şi Dumnezeu,  şi se pierde părtăşia credinciosului cu Dumnezeu. Astfel apare o nouă categorie de creştinism, care este miezul credinţei Catolice şi mai târziu Ortodoxe. O altă schimbare s-a produs atunci când Biserica s-a unit cu Statul în 313 sub împăratul Constantin, iar biserica devine ”biserica împăratului”, cu schimbări mari şi profunde, episcopul primeşte un titlu ca ”primul dintre egali”, (o contradicţie în termeni) şi învăţătura Domnului Isus Hristos este marginalizată. Creştinismul devine religie oficială, popoarele cucerite sunt creştinate cu forţa, religiile păgâne sunt persecutate,  biserica este păgânizată, ea luptă pe de o parte împotriva ereziilor care apar în perioada aceea, dar ea însăi devine generatoare de erezii. Conţinutul credinţei creştine şi regulile au început să fie formulate prin decizii ecumenice ale Sinoadelor, nu din Scriptură.

 5. Dilema reformatorilor radicali

Luther descopere[29] celebra frază ”Sola Scriptura,  Sola Fide”. Reformatorii intră şi ei în structura piramidală. Dacă nu duci teologia în eklesiologie, sfârşeşti în compromis. Anabaptiştii din secolul al – XVI - , printre care şi Donastus, episcop din Nordul Africii, spune că Biserica este comunitatea lui Dumnezeu pe pământ, în care se intră prin Naştere din Nou. Mai afirmă şi faptul că împărăţia lumii este coenstincivă cu Împărăţia lui Dumnezeu şi ele se pot suprapune în unele porţiuni. Donatiştii au fost persecutaţi iar Donastus afirmă că Biserica va fi în continuare persecutată (erau eretici). Astfel odată cu Reforma ia naştere cea de a-IV–a, cotitură, în Istoria creştinismului [30]. Ca şi premergători ai Reformei pot fi amintiţi Geert Groote,  în oraşul Deventer în Olanda, iar Mişcarea este cunoscută cu numele de „Fraţii vieţii comune”,  şi  Erasmus de Roterdam, (1467-1563), care a publicat primul Nou Testament în text paralel în greacă şi latină (în latină în traducere proprie) şi care a scris un mare comentariu la Evanghelia după Matei. Din cauza persecuţiei, de către luterani şi calvinişti ei s-au refugiat în America unde au format comunităţi cunoscute sub numele de Menoniţi şi Amiţ. Marttin Luther a fost acela care a publicat cu riscul vieţii cele 95 de teze, împotriva indulgenţelor, şi el este principalul declanşator al Reformei. El credea în totala depravare a omului, aşa cum a fost formulată şi de Augustin. El expune această învăţătură în Sclavia voinţei, (publicată în 1525). Luther spune că mântuirea este un act juridic, iar omul este declarat drept. Omul rămâne păcătos dar mântuit prin Har. De asemenea Luther susţine faptul că omul nu se poate schimba. Această idee este reluată de Balthasar Hubmaier, care a fost savant şi preot catolic, înainte de a deveni anabaptist.  În 1526, Hubmaier a mers în Moravia ca să slujească drept pastor al unei comunităţi anabaptiste de acolo. Acolo el a găsit oameni care afirmă că ”Noi credem şi credinţa ne mântuieşte” şi al doilea: ”Noi nu putem face nimic bun, dar Dumnezeu lucrează în noi şi dorinţa şi înfăptuirea.” Pentru a corecta aceste învăţături Hubmaier a scris în 1527 două broşuri cu titlul ”Libertatea voinţei”. El combate aceste învăţături.  Mai târziuz Balthasar Hubmaier a fost ars pe rug la Viena, la un an după ce a scris aceste cuvinte. O observaţie importantă o face Fred Wright, care afirmă faptul că la fiecare trezire majoră stă un cuvânt - adevăr cheie. Dumnezeu face tot posibilul să restabilească adevărul Său în minţile şi inimile oamenilor. El afirmă că prin Reformă Dumnezeu a restaurat adevărul  şi că Isus Hristos este singurul mijloc de mântuire.  Astfel Reforma Reforma a reprezentat prima mare trezire sau renaştere a creştinismului. Ca [31] şi orice reformă ea a avut plusuri şi minusuri şi încă destul de mari. Baptiştii nu preiau în mod integral toate învăţăturile Reformei. Ea a adus lucruri noi care au fost amintita mai sus ca justificarea prin credinţă, necesitatea naşterii din nou, necesitatea sfinţirii, perseverenţa sfinţilor, siguranţa mântuirii, suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire, (Sola Scriptura), (Sola Gratia şi Sola Fide), (Soli Deo Gloria), de asemenea a pus în centru pe Dumnezeu şi nu pe om. Ne se idolatrizează Reforma, sau vre-un predicator sau un reformator, dar se analizează prin prisma Scripturii. Toţi au pretenţia că sunt biblici dar nu este aşa. De exemplu Luther şi Calvin nu au rămas   în conformitate, precizie şi exactitate cu Scriptura, în toate aspectele. Botezul copiilor mici a  susţinut de Luther şi Calvin se numeşte ”blestemul reformei”.  Presbiterienii sunt în stare să nege practica primilor creştini, şi adoptă în acest punct învăţătura lui  Calvin. Este o lovitură dată sacralităţii Cuvântului lui Dumnezeu. Şi la Anababtişti au existat grupuri fanatice, cu erori doctrinare, dar au rămas fideli botezului practicat de Biserica primară. Doctrina botezului copiilor mici a fost ca o bombă cu efect întârziat. În mod indirect Calvin s-a făcut vinovat de vinovat   şi osândit la chinurile iadului, o mulţime de oameni.   Un alt lucru de luat în seamă a fost faptul că sub biserica unde a predicat Calvin, s-au făcut săpături şi s-a descoperit un baptistier. Deci el cunoştea aceste lucruri.   Preţul plătit a fost imens. Indiferent cât s-ar forţa textele Scripturii, Biblia spune clar că Evanghelia şi botezul au fost predicate unor oameni care au înţeles cu mintea şi l-au crezut. O închinare oarbă nu ajută la nimic.  Dumnezeu va cere socoteală pentru fidelitatea, sau profanarea Cuvântului Său. Astfel se pune în aplicare textul din (Matei 5:19). Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor

A existat întotdeauna o tensiune permanentă între creştinismul autentic şi creştinare, sau Religia Creştină, efectul acesteia simţindu-se permanent asupra comunităţilor din jur.   Tragedia Reformei magisteriale şi radicale constă în faptul că a continuat înţelegerea sacralităţii, ca o relaţie dintre Hristos şi cultură. Reforma magisterială a văzut biserica ca ceva continu. Tragedia mai constă şi în faptul că din cauza persecuţiilor excepţionale mulţi creştini s-au retras din lumea pentru care a murit Hristos.  Astfel Reforma vede Biserica ca şi pe o cetate. Dar din nou iarăşi  Diavolul are în continuare aliaţi şi în interiorul Bisericii

6. Sacru şi Sacramental 

Facem[32] un pas mai departe şi trebuie făcută precizarea faptului că între sacru şi sacramental ca semantică aproape că nu există diferenţă. Dacă la început am definit sacralitatea , sacramental înseamnă acelaşi lucru ca sacru, sfinţit, consacrat, inviolabil. Problema este punerea în parctică a acestor termeni în bisericile din care facem parte.  În bisericile[33] noastre de multe ori există o atmosferă de ”a ne simţii bine”, situaţie care nu este corectă din punct de vedere biblic. Pentru acest lucru enumerăm câteva caracteristici care definesc Biserica. Ea este sacră, pentru că este pusă de o parte de către Dumnezeu, prin Isus Hristos, diferită de lume, şi trebuie să avem  o atitudine de respect şi reverenţă care trebuie să existe în serviciile de închinare. Avem doi termeni pentru definirea sacrului, din care unul este liturghia care înseamnă slujba pe care o face preotul, iar al doilea este latreia şi se referă la slujba pe care o fac cei prezenţi în timpul liturghiei. Este subânţeles că Biserica Primară avea slujbe cu caracter liturgic, mai ales după anul 200 D.C. În aspectul liturgic, preotul stă cu spatele la oameni şi mediază între ei şi Dumnezeu, pe când la serviciile noastre de închinare pastorul stă cu faţa la oameni şi caută să îi aducă pe ei la Dumnezeu, prin predici, mesaje de evenghelizare, la pocăinţă,  o poziţie total opusă de aceea a preotului. Problema este că ambele forme pot să cadă în formalism. Sacralitatea poate lipsii din bisericile istorice, când liturghia se ţinea în limba slavonă, din care cei prezenţi nu înţelegeau nimic, iar astăzi a devenit doar o formă de religie. Situaţia nu stă mai bine nici în bisericile neoprotestante în care sacrul poate degenera în spectacole de amuzament, o muzică bună, la care nu este sigur că participă şi Dumnezeu, pentru că încercând ca noii veniţi să se simtă bine, standardele se coboară foarte jos, uitând de multe ori că suntem în Casa lui Dumnezeu. Problema este unde se trage linia între admisibil şi ce nu este îngăduit, iar acestă responsabilitate cade pe cei care sunt în fruntea bisericii. Cinstirea Numelui lui Dumnezeu şi părtăşia credincioşilor în bucurie este o cumpănă greu de ţinut. Dar rămâne prioritară cinstirea lui Dumnezeu şi de acest lucru trebuie să ţinem seama. Astfel trebuie să avem în primul rând un aspect sacru al serviciilor de închinare, şi să nu facem în mod neapărat pe placul oamenilor ca să se simtă neapărat bine.

 7. Concluzie.

O problemă care se ridică în mod obiectiv este definirea sacralităţii, pe care am arătat-o  în opoziţie cu profanul, la care este necesar să ne raportăm în mod obiectiv. În postura de creştini referinţa se face la ce anume spune Biblia despre acest lucru. Dacă se schimbă semantica cuvântului sacru ca mesaj al scripturii, am înţeles faptul că acest lucru nu ne este de nici un folos. Acest atribut al sacralităţii, al sfinţeniei, este realizat de Duhul sfânt. El se reflectă în Legea Naturală a lui Dumnezeu, în autoritatea Sa, în etică şi morală, în ceea ce ar trebuii să fie Absolut, în relativism moral şi etic, în principii pe care trebuie să le aibă fiecare credincios raportat la Scriptură. Problema care se pune este aceea că dacă ceva anume nu este sacru acel ceva sau cineva cade în profan şi este păcat. Se pune problema distanţei, în sensul unor zone gri şi cât de lată poate să fie permis să fie această bandă a zonei cenuşii. Am văzut  cât din ea este afectată de aspectul cultural al vremii respective,  sau am văzut că se poate ajunge la o sonă foarte îngustă denumită ”muchia de cuţit”şi întrebarea care se pune când este necesară aplicarea ei. Am observat că Dumnezeu este autoritate, şi orientează lumea prin Legile Sale morale veşnice. Ele se aplică ca  atribut moral prin Revelaţia Naturală la popoarelor păgâne, şi prin Legea dată de Dumnezeu lui Moise poporului evreu, iar creştinilor prin învăţătura lui Isus Hristos. Cine nesocoteşte aceste Legi morale, cade din sacru în profan, şi este păcat. Etica este un sistem de legi dat de Dumnezeu. Dacă poporul Israel a nesocotit aceste legi (perioada Judecătorilor reflectă cel mai bine acest lucru), iar prin anii 1960 fiecare dorea să facă ceea ce dorea, cenzura dispare, omul se raportează la el însuşi şi  vrea să fie autonom, urmează pedeapsa divină. Dar acest lucru nu este posibil fiindcă trebuie să ne raportăm la Legea lui Dumnezeu pusă în noi, iar ca şi creştini la Biblie. Refuzând acest lucru înseamnă a fi profan. Problema care s-a pus imperios este faptul că termenii au fost redefiniţi şi între Etică şi Moralitate nu mai există diferenţă, ele fiind contopite, dar şi mai mult primesc un caracter relativ. De asemenea este important să desprindem din Biblie ce anume este sau are caracter de lege şi principiu, şi ce anume ţine de cultura vremii respective şi de tradiţie. Dacă nu reuşim să facem acest lucru cădem în erori doctrinare şi teologice. Un alt aspect sunt lucruri care nu existau pe timpul când a fost scrisă Biblia. Am văzut că păcatul are grade de vinovăţie, aspect care apare şi astăzi, şi la care nu se poate răspunde aşa uşor. Mamele surogat, transplanturile de organe, ridică mari probleme de ordin moral, şi apare ”muchia de cuţit” în care zona gri dintre sacru şi profan poate fi foarte îngustă. Pentru a nu greşi trebuie să cunoaştem bine principiile Scripturii. De asemenea relaţia dintre cuplurile ce urmează să se căsătorească, presupune sfinţenie şi curăţire, dacă se procedează altfel este păcat, şi sacralitatea este înlocuită de profan. Cel mai bine elementele eticii se reflectă la Isus Hristos în raportarea Sa, la Legile morale ale lui Dumnezeu. El este punct de referinţă şi în Predica de pe Munte, creionează caracterul creştinului care face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la Istoria Bisericii, sacralitatea a fost înlocuită cu profanul şi de abia la Reforma din 1500-1600, se încearcă a se reveni la învăţăturile din Biblie şi practicile  Biserici Primare. Dar reforma avea să întâmpine dificultăţi deosebite. În primul rând ea trebuia să  cape de balastul păgânismului din Biserica Catolică, şi de tradiţia care era normă ce învăţătură. Apoi mai era şi aspectul cultural al vremii respective. Întoarcerea  la învăţătura Bibliei nu s-a făcut în totalitate. Însăşi Reforma a fost în sine divizată, şi a durat un proces cam de 200 de ani având şi un caracter sângeros. Ea a fost într-o continuă schimbare de idei şi mişcări cu diferite denumiri, care s-au raportat doar parţial la Reformă. În plus de acest lucru Reforma a avut un caracter nemilos, a curs sânge şi prin acest fapt ea nu a fost onorată. Nu doar ea s-a transformat ci întreaga lume era într-o continuă şi profundă schimbare. Totuşi credinţa reformată a fost radicală, cu idei noi despre lume şi societate, şi cu o întoarcere semnificativă la valorile Scripturii. Ea recunoaşte locul creştinismului care trebuie să fie inclus în societate, Harul lui Dumnezeu, şi vestirea Evangheliei. Problema reformei radicale care s-a reflectat în minusurile ei a fost faptul că a văzut relaţia dintre Cristos şi cultură respetiva biserică ca pe ceva continuu. Nu avem o subordonare a mandatului cultural celui spiritual, aşa cum ar fi trebuit să fie. De asemenea nu a reuşit să se desprindă de multe din elementele păgâne din biserică, şi nici în totalitate de tradiţia bisericii. În aspectele sale pozitive Reforma,  a pus a pus în mod obiectiv Sacralitatea vieţii, a muncii şi a adevărului. Ea împinge aceste adevăruri şi în domeniul laic, cu aspecte benefice. Ideile Reformei au fost noi întru-n anume sens, dar au ridicat şi dileme, deosebite. Prin faptul căci Luther şi Calvin, nu s-a desprins complet de tradiţia bisericii, s-a continuat botezul copiilor mici şi a condamnat oamenii la moarte spirituală. La fel şi la ceilalţi reformatori, procesul de schimbare, a fost anevois iar procesul deşi se numeşte reformă radicală, de fapt nu s-a realizat în totalitate aşa ceva. De asemenea sectele desprinse au avut erori doctrinare, grupate în jurul unui lider. Mulţi creştini s-au retras din lumea în care trebuiau să fie, biserica este percepută ca un fort, asaltat din exterior. Tensiunea dintre credinţa adevărată şi religie se menţine iar Satana cuntinuă să aibă aliaţi şi în interiorul bisericii. Dacă ne raportăm la timpul nostru lucrurile nu stau deloc mai bine. În biserică dorim să ne simţim bine, să avem predicatori buni, cuvântul să fie pe gustul nostru se cade în formalism etc. Şi în bisericile tradiţionale, cât şi în cele protestante şi neoprotestante, se ridică cam aceleaşi probleme prin care se loveşte în acel lucru care înseamnă sacru care implică adevărul Scripturii, viaţa, munca, serviciile de închinare şi în ultimă instanţă relaţia credinciosului cu Dumnezeu. Noi uităm că Biserica este sacră, este a lui Isus Hristos, că trebuie să fie diferită de lume şi în conflict cu ea, iar în biserică trebuie să avem o atitudine de reverenţă şi respect în serviciile divine. Este o problemă de echilibru între a cinstii pe Dumnezeu şi bucuria, părtăşia credinciosului, aspect de care se fac responsabili în primul rând cei care conduc biserica. Dar acest lucru nu exclude responsabilitatea personală a fiecărui credincios. Prioritar pentru biserică şi credincios este de a face totul pentru Slava lui Dumnezeu.  Trebuie să admitem faptul că : Nici un popor nu poate să fie superior religiei lui. Nici o religie nu poate să fie superioară Dumnezeului ei. Nici un dumnezeu nu poate să fie mai sus decât scripura (tradiţia), care îl reprezintă. Tocmai de aceia raportarea fiecărui credincios şi biserici, trebuie să se raporteze la Cuvântul Relevat a lui Dumnezeu.  Amin

 

Bibliografie

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

Blog Daniel Brânzei http://cristianet.fr/index.

Puncte de cotitură în Istoria Creştinismului de IOSIV ŢON http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

 

Florin Moţiu  http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/reforma-protestanta/

Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR de EARLE  E. CAIRNS

Saitul Romoam  http://www.roboam.com/

Ardelean Viorel

 [1] Ardelean Viorel

[2] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

[3] Ardelean Viorel

[4] ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[5] ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[6] Ardelean Viorel

[7] ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[8] ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[9] Ardelean Viorel

[10] ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[11] ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[12] Ardelean Viorel

[13] Ardelean Viorel

[14] ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[15] Ardelean Viorel

[16] ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[17] ETICA CREŞTINĂ  de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[18] Ardelean Viorel

[19] CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR de EARLE  E. CAIRNS pag 267-271

[20] ROBOAM http://www.roboam.com/

[21] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[22] Ardelean Viorel

[23] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[24] Ardelean Viorel

[25] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[26] Ardelean Viorel

[27] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[28] Puncte de cotitură în Istoria Creştinismului de IOSIV ŢON http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

 [29] Ardelean Viorel

[30] Puncte de cotitură în Istoria Creştinismului de IOSIV ŢON http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

 

[33]  Blog Daniel Brânzei http://cristianet.fr/index.

 

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1627
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni