Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

IZBĂBIREA PRIN ISUS CRISTOS (Fără vină, fără pedeapsă)
Autor: Rely Tarniceri  |  Album: fara volum  |  Tematica: Meditatii
Resursa adaugata de guardiangel in 22/08/2007
    12345678910 0/10 X
IZBĂBIREA PRIN ISUS CRISTOS (Fără vină, fără pedeapsă)


Dumnezeu s-a uitat spre pământ şi a văzut că răutatea oamenilor se înmulţise peste măsură de mult. Nu era nici un om fără păcat, nici unul măcar. Toţi erau lipsiţi de slava Lui Dumnezeu. Nici măcar poporul pe care El îl alesese ca să fie al Lui, să fie sfânt şi să-l reprezinte printre celelalte popoare, nu era altfel, cu toate că le dăduse legi care să-i sfinţească, le dăduse preoţi şi proroci ca să-i conducă pe calea cea dreaptă.

Iar Dumnezeu era sfâşiat între dreptatea Lui care cerea plata pentru păcatele săvârşite împotriva sfinţeniei Sale şi dragostea Lui pentru cei pe care îi crease ca să-I fie copii preaiubiţi, asemeni Fiului Său ceresc.

De câte ori s-au răzvrătit, de câte ori au rătăcit de pe calea pe care le-o arăta Domnul, el îi smerea pentru ca ei să se întoarcă la El şi să se pocăiască.

Şi ce nu încercase, pentru a-i smeri şi a-i aduce pe calea cea dreaptă... (citeşte Psalmul 107). I-a trecut prin potop, când aproape că îi omorâse cu totul, prin foc, prin boli, prin robie, prin furtuni, prin foamete şi pustie, a dat peste ei lăcuste, şerpi, scorpioni, foc din cer, statui de sare, popoare care să-i asuprească... şi câte şi mai câte....

Le-a vorbit prin preoţi şi proroci, le-a dat legi şi jertfe de ispăşire, a făcut printre ei tot felul de semne şi minuni prin care ei să cunoască că El este Domnul, Dumnezeul atotputernic, i-a scos cu putere din robia Egiptului, i-a trecut prin mare, I-a însoţit sub forma unui nor de fum ziua şi a unui stâlp de foc, noaptea, le-a dat hrană din cer, le-a dat apă din stâncă, le-a dat biruinţă peste toate popoarele pe unde treceau, le-a dat o ţară unde curge lapte şi miere, cu case pe care ei nu le-au zidit, fântâni pe care ei nu le-au săpat, vii pe care ei nu le-au plantat...

Şi mai presus de toate, le-a dat un legământ jurându-Se pe El Însuşi că-i va binecuvânta şi-i va sfinţi răscumpărându-i din robia păcatului şi a morţii, pentru ca planul Său de la început, de a avea fii şi fiice, să fie dus până la capăt.

Şi pentru că ceea Ce Domnul spune, se împlineşte şi ceea ce El începe, duce la bun sfârşit, a hotărât ca ceea ce este scris în:

Psa 107:10 Cei ce şedeau în întuneric şi umbra morţii, trăiau legaţi în ticăloşie şi în fiare,
Psa 107:11 pentru că se răzvrătiseră împotriva cuvintelor lui Dumnezeu, pentru că nesocotiseră sfatul Celui Prea Înalt.
Psa 107:12 El le-a smerit inima prin suferinţă: au căzut, şi nimeni nu i-a ajutat.
Psa 107:13 Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor.
Psa 107:14 I-a scos din întuneric şi din umbra morţii, şi le-a rupt legăturile.
Psa 107:15 O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!
Psa 107:16 Căci El a sfărâmat porţi de aramă, şi a rupt zăvoare de fier.
Psa 107:17 Nebunii, prin purtarea lor vinovată, şi prin nelegiuirile lor, ajunseseră nenorociţi.
Psa 107:18 Sufletul lor se dezgustase de orice hrană, şi erau lângă porţile morţii.
Psa 107:19 Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor;
Psa 107:20 a trimes cuvântul Său şi i-a tămăduit, şi i-a scăpat de groapă.

Versetele 10-11, 13, 15, 17-19a vorbesc despre omul răzvrătit şi căzut.

Dar în versetul 12, Cel care a fost smerit odată pentru totdeauna pentru ca omul să nu mai treacă pe acolo, a fost Isus, Fiul Lui Dumnezeu, care a plătit preţul la modul absolut. Pentru toate răzvrătirile, nesocotirile, nelegiuirile omului.
Versetul 14 şi 16 sunt tot despre lucrarea Lui Dumnezeu prin Isus Cristos, ducând la îndeplinire legământul pe care L-a făcut cu Avram.

ODATĂ PENTRU TOTDEAUNA, PENTRU CA PRINTR-UN SINGUR OM, OMUL ISUS CRISTOS, TOŢI ACEI CARE CRED ÎN EL, SĂ NU MAI FIE SMERIŢI DE DOMNUL, CI AU FOST SCOŞI DIN ÎNTUNERIC, DIN UMBRA MORŢII, ÎMPREUNĂ CU CRISTOS ŞI LI S-AU RUPT LEGĂTURILE. (vs14 şi 16)

Iar versetul 19b şi 20 spune şi mai clar lucrul acesta: Cuvântul său ESTE ISUS CRISTOS!!!

Am fost TĂMĂDUIŢI!!! Vindecaţi. Un om care este vindecat, nu mai are nevoie de intervenţia radicală a doctorului (aşa cum un om care a făcut baie, nu mai are nevoie de încă o baie ci doar să se spele pe picioare) ci doar de a sta într-un mediu sănătos, adică în prezenţa Lui Cristos, în Lumină. Iar atunci când accidental sau chiar prin proprie alegere, ei ies din Lumină, durerea provocată de lipsa Luminii îi va aduce înapoi.

Smerirea prin suferinţă, (vs 10 şi11) nu mai este provocată de Dumnezeu, a cărui dreptate a fost satisfăcută odată pentru totdeauna şi El ne vede neprihăniţi, ci de consecinţele propriilor noastre alegeri sau credinţe (vezi studiul "Viaţa ta este rezultatul a ceea ce crezi"). Dar este de ajuns să întindem mâna, să luăm o frunză din pomul veşnic verde (Isus Cristos) pentru a fi vindecaţi!!!

Rev 22:2 În mijlocul pieţei cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor.
Rom 2:4 Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? (schimbare, vindecare).

Noi toţi am fost pedepsiţi în Isus Cristos, pentru a fi corectaţi şi socotiţi neprihăniţi prin El. Cel care este socotit neprihănit, nu mai are nevoie de pedeapsă şi de corectare, doar de creştere şi maturizare şi aceasta se face prin învăţare şi experimentare.

2Co 3:18 Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

Atunci cum rămâne cu:

Heb 12:5 Şi aţi uitat sfatul, pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.
Heb 12:6 Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte."
Heb 12:7 Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?
Heb 12:8 Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii.
Heb 12:9 Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?
Heb 12:10 Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.

Răspunsul este în :

Heb 12:3 Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.

Suferinţa, pare ca o pedeapsă, (Isa 53:4 Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit.):

Heb 12:11 Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.
Isa 32:17 Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie. (odihna în original este tradus prin încredere, siguranţă)

Dar această suferinţă este de fapt împotrivirea (prigonirea) pe care satan o exercită asupra fiilor Lui Dumnezeu prin cei păcătoşi şi prin creaţia degenerată (bacterii, viruşi, poluare, catastrofe naturale...) (Evrei 12:3)

De acea, dacă avem cunoştinţa adevărului, care ne eliberează şi credem Cuvântul Lui Dumnezeu şi bunătatea Lui (ceea ce crezi îţi determină modul de viaţă)este posibil:

Heb 12:12 Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi;
Heb 12:13 croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai de grabă să fie vindecat.

Nu scurtaţi crucea Lui Cristos, spunând că ceea ce El a făcut nu este suficient, ci mai avem şi noi ceva de făcut pentru Dumnezeu sau de pătimit din partea Lui Dumnezeu, sau :

Jer 8:11 "Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: „Pace! Pace!" Şi totuşi pace nu este." – adică dacă este o rană, trebuie cercetat cu responsabilitate, înţelepciune, dragoste şi smerenie, de unde este acea rană şi aplicat tratamentul potrivit.

Heb 12:14 Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. (pacea este lucrarea neprihănirii, iar sfinţirea este lucrarea Duhului Sfânt în noi, atunci când privim cu faţa descoperită, slava Lui Dumnezeu, )
Heb 12:15 Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu (dar nemeritat, binecuvântări, nu pedepse) pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune (vinovăţie, frică, minciuni ale lui satan), să vă aducă turburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea (conduşi pe căi care nu sunt drepte, datorită necunoaşterii Adevărului).

comentariu
Prin bunăvoinţa unui prieten, am ajuns să văd şi eu filmul lui Pavel Lungin, „Ostrovul”1. Copleşit după prima vizionare, l-am mai revăzut de cîteva ori (căci aşa cum unele cărţi sunt de citit iar altele de recitit, tot aşa e şi cu unele filme, şi cu unii oamenii: de revăzut, de reîntîlnit…), după care am schimbat cîteva nedumeriri importante cu prietenii mei apropiaţi. Nedumeririle mele au luat sfîrşit însă de curînd, după ce am ascultat (…re-ascultat) scurtul dar bogatul comentariu al Părintelui Rafail Noica.2 De altfel, observaţiile Părintelui Rafail sunt folositoare şi celor care nu au văzut filmul; iar cei care l-au văzut vor găsi în cuvintele Părintelui Rafail elementele necesare pentru înţelegerea justă a filmului. În cele ce urmează voi sublinia cîteva din acestea.
Deşi este despre viaţa monahală, „Ostrovul” nu este doar pentru monahi, ci descrie lucruri familiare tuturor creştinilor, cum ar fi: puterea rugăciunii; felul în care Dumnezeu vorbeşte fiecărui om în parte; despre aşteptarea omului şi răbdarea lui Dumnezeu; despre felul în care Dumnezeu îl salvează pînă şi pe cel mai respingător dintre oameni.3 Este mai ales, ne spune Părintele Rafail, despre „adevărata problemă a omului: vitregirea de Dumnezeu”. Păcatul, o ştim atît de bine, duce la înstrăinarea de Dumnezeu. Nici o pace nu este cu putinţă în afara păcii cu Tatăl. „Ce este sfînt în mine? Nu este pace în inima mea”, îi mărturiseşte Anatolie lui Filaret în noaptea de pomină în care-l eliberase pe Filaret de nevoia de confort. Pacea este un dar al lui Dumnezeu şi un semn al sfinţeniei; dacă Dumnezeu este singurul sfînt, omul nu poate ajunge sfînt decît devenind dumnezeu, îndumnezeindu-se. Sentimentul absenţei acestei păci şi al acestei sfinţenii poate fi de asemenea un dar de la Dumnezeu. Cînd sufletul simte că-i lipseşte această pace, nu zăboveşte o clipă să o ceară. Această cerere se numeşte, în tradiţia ortodoxă, pocăinţă. Întrucît se petrece în intimitatea sufletului omenesc şi înaintea Celui nevăzut, pocăinţa este în ortodoxie o taină. Cel puţin în această privinţă, taina îndumnezeirii corespunde tainei înomenirii: o pace neremarcată la prima vedere.
Omul nu caută însă această pace doar pentru a se „pune bine” cu un Dumnezeu aspru; pacea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dăruiască nu are caracterul unui armistiţiu între două tabere ostile. Omul caută pacea pentru că este făcut pentru pace – pentru că este făcut pentru Dumnezeu. Nu teama de represaliile unui Dumnezeu atotputernic îl determină pe om să ceară pacea, ci chinul propriu sufletului neliniştit. Nu îngerii lui Dumnezeu îi vor chinui pe cei din iad, ci viermele neadormit al unei nelinişti veşnice.
Părintele Rafail sublinia de asemenea modul firesc cu care regizorul a descris viaţa duhovnicească în condiţiile specifice ale vieţii de mănăstire. Aş îndrăzni să fiu ceva mai explicit, spunînd: modul firesc cu care regizorul a vorbit despre îndumnezeire. Într-adevăr, dacă „ortodoxia este chiar firea omului” cum a spus-o tot Părintele Rafail, atunci ne putem aştepta ca şi îndumnezeirea, ţelul vieţii creştine, să-i fie firească omului. Iar dacă este firească, atunci nu se poate vorbi despre ea decît în modul firesc specific tradiţiei ortodoxe şi pe care o regăsim atît de bine zugrăvită în filmul „Ostrovul”.
Adăugat în 13/01/2008
Statistici
  • Vizualizări: 2791
  • Comentarii: 1
Opțiuni