Odihnă în rănile Lui

Nu alerg spre Dumnezeu când sunt puternică. Alerg când nu mai pot. Și de fiecare dată, nu mă întâmpină cu brațe curate, ci cu răni.

Rănile Lui nu sunt un detaliu al crucii, sunt inima ei. Isus nu și-a ascuns rănile după înviere. Le-a păstrat ca să știm unde să ne așezăm când ne doare. Ca să avem unde să ne odihnim când nu mai avem cuvinte.

Pentru cei răniți, odihna nu vine din explicații. Vine din faptul că cineva a fost rănit înaintea noastră. Și nu oricum, ci din dragoste. Rănile Lui spun ce nu pot spune predicile: „Știu. Am fost acolo.”

În rănile Lui nu trebuie să fii curajos. Nu trebuie să înțelegi planul. Nu trebuie să te ridici repede. Acolo poți să plângi fără să fii grăbit. Poți să taci fără să fii judecat.
Poți să fii slab fără să fii respins. Durerea noastră nu îl sperie, nu îl obosește, nu îl face să plece. Dimpotrivă — rănile Lui sunt larg deschise tocmai pentru cei care sângerează pe dinăuntru.

Și da, este dureros să vii aici. Pentru că rănile Lui ne arată cât a costat iubirea. Cât a costat să fim ținuți. Cât a costat să nu fim lăsați singuri în întuneric. Crucea nu îndulcește suferința. O poartă.

Dar tocmai aici este biruința. Biruința nu este absența rănilor, ci faptul că ele nu mai au ultimul cuvânt. Rănile Lui nu sunt semn de înfrângere, ci dovadă că moartea a fost biruită. Că durerea a fost străbătută și nu a distrus iubirea.

În rănile Lui, nu suntem vindecați prin forță, ci prin prezență. Prin faptul că El rămâne acolo mereu. Prin faptul că nu se retrage. Prin faptul că rănile Lui nu se închid înaintea noastră.

Când lumea ne spune „trebuie să fii bine”, rănile Lui spun „vino așa cum ești”. Când ni se cere să ne adunăm, El ne lasă să ne frângem. Când ni se cere să fim tari, El ne oferă odihnă.

Și odihna aceasta nu este somn. Este siguranță, este locul unde nu mai trebuie să ne apărăm inima. Unde nu mai trebuie să ne dovedim credința. Unde putem spune, în sfârșit: „Doamne, mă doare.”

Rănile Lui nu ne promit o viață fără suferință. Ne promit că suferința va sfârși.

Și aceasta este biruința: că durerea noastră are unde să stea, că lacrimile noastre au unde să cadă, că inimile noastre frânte au un adăpost. În rănile Lui, nu fugim de cruce. În rănile Lui, găsim odihnă. Și în această odihnă, începe învierea.
Diana G. U.