Pășind pe lacrimi e izbândă

Au fost drumuri pe care am mers plângând. Nu pentru că voiam, ci pentru că n-am avut altă cale. Pașii mei erau grei, iar sufletul obosit de a explica, de a spera că voi fi înțeleasă, de a aștepta sprijin din partea oamenilor.

Am crezut că dacă voi fi sinceră, voi fi primită. Am crezut că dacă voi face bine, voi fi înțeleasă. Dar am învățat că nu toți pot vedea inima ta, oricât de curată ar fi intenția.

Durerea neînțelegerii a fost una dintre cele mai grele. Nu m-au durut vorbele, ci faptul că oamenii pe care mă sprijineam nu au știut să mă înțeleagă. Și totuși, Dumnezeu a fost acolo. Tăcut, statornic. proape mereu.

El a îngăduit să se rupă legături nu ca să mă distrugă, ci ca să mă dezlipească. Nu pentru că oamenii ar fi fost mereu răi, ci pentru că inima mea se sprijinea prea mult pe ei.

Dumnezeu m-a lăsat să fiu neînțeleasă ca să mă facă dependentă de El. M-a lăsat fără sprijin omenesc ca să mă învețe ce înseamnă sprijin ceresc.

Au fost lacrimi în care am strigat doar către El. Nu mai aveam cui să explic. Nu mai aveam pe cine să conving. Și atunci, în golul lăsat de oameni, Dumnezeu m-a întâlnit.

El mi-a devenit voce, când nimeni nu mă asculta. Mi-a devenit adăpost, când eram respinsă. Mi-a devenit putere, când eram slăbită.

Pas cu pas, am învățat să nu mai caut validare, ci prezența Lui. Să nu mai cer aprobarea oamenilor, ci pacea Lui. Și acolo, pe drumul plin de lacrimi, am înțeles adevărul: pășind pe lacrimi e izbândă atunci când fiecare pas mă apropie mai mult de Dumnezeu.

Dacă El îngăduie să te rupă de oameni din viața ta, nu înseamnă că ai pierdut. Înseamnă că El te cheamă mai aproape. Când rămâne doar Dumnezeu, descoperi că El a fost tot ce ai avut nevoie. Nu te opri, nu te teme. Dacă plângi, plângi înaintea Lui. Dacă mergi greu, mergi cu El. Pentru că Dumnezeu nu lasă lacrimile fără rost și nu dezlipește fără să vindece. Iar la capătul drumului, nu vei spune că ai pierdut oameni, ci că L-ai câștigat pe Dumnezeu.
Diana G. U.