Pocăința într-o lume de forme moarte

„Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.”

Trăim vremuri în care numele lui Dumnezeu este rostit des, dar prezența Lui este rară. Altarele sunt pline, cuvintele sunt corecte, rânduielile sunt respectate, dar Duhul lipsește. S-a făcut liniște nu pentru că e pace, ci pentru că adevărul nu mai este dorit. S-a făcut ordine nu pentru că e sfințenie, ci pentru că oamenii iubesc controlul mai mult decât pocăința.

Pocăința adevărată nu mai este binevenită. Ea plânge prea tare, deranjează prea mult, strică imaginea. Lacrimile ei nu pot fi încadrate în program. Strigătul ei nu poate fi controlat de cei ce și-au pus scaunele sus și inimile departe. De aceea este alungată.

Astăzi, evlavia a devenit o mască, o haină curată pusă peste un suflet nespălat. O Biblie deschisă pe masă, dar inima închisă. Se păstrează tradiția, dar se pierde adevărul. Se apără forma, dar se ucide viața.

Oamenii au înlocuit pe Dumnezeu cu reguli, cu funcții, cu autoritate, cu „așa se face”. Au ridicat ziduri unde Hristos a rupt lanțuri. Au pus porți unde El a spus: „Veniți la Mine”. Au judecat unde El a plâns. Au condamnat unde El a vindecat.

„Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici!”

Această mustrare nu a murit. Ea este vie și astăzi. Pentru cei care curăță paharul pe dinafară, dar pe dinăuntru sunt plini de mândrie și dispreț. Pentru cei care vorbesc despre smerenie, dar nu se pot smeri. Care predică iubirea, dar alungă pe cei sinceri. Care apără „dreapta credință”, dar și-au pierdut inima.

Pocăința adevărată nu se supune mândriei religioase. Ea nu cere voie să existe. Ea cade în genunchi chiar dacă este scoasă afară. Ea strigă către Dumnezeu chiar dacă oamenii îi închid gura. Ea nu negociază adevărul ca să fie acceptată.

Cei sinceri sunt prigoniți nu de lume, ci de cei „credincioși”. Nu de păgâni, ci de cei ce se cred drepți. Nu de cei fără lege, ci de cei ce fac din lege un dumnezeu. Așa a fost mereu. Prorocii au fost uciși de cei religioși. Hristos a fost răstignit de apărătorii rânduielii.

„A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.”

Astăzi, Hristos este din nou scos afară. Nu din lume, ci din biserici fără viață. Din comunități unde imaginea contează mai mult decât adevărul. Unde păcatul este tolerat dacă poartă costum și limbaj corect, dar pocăința este respinsă dacă vine zdrobită, plângând, fără mască.

Cei care au inima curată nu se potrivesc acestui sistem. Ei nu știu să se apere. Nu știu să joace roluri. Nu știu să urască „cu justificare biblică”. Ei știu doar să se smerească, să plângă pentru păcat, să ierte, să tacă și să rabde. De aceea sunt împinși la margine. De aceea sunt socotiți „periculoși”.

Dar Dumnezeu este de partea lor.

„Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită.”

Pocăința trăită nu are aplauze, are cruce. Nu are protecție omenească, are cerul. Nu are funcții, are adevăr. Ea nu va fi niciodată populară, dar va fi întotdeauna primită de Dumnezeu.

Va veni ziua când toate măștile vor cădea. Când formele vor arde ca pleava. Când cei ce au vorbit mult despre Dumnezeu vor descoperi că nu L-au cunoscut. Și când cei alungați, tăcuți, plângători, vor fi chemați pe nume.

„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor.”

Pocăința adevărată nu cere să fie acceptată de oameni. Ea cere să fie primită de Dumnezeu. Și chiar dacă este izgonită de cei ce au înlocuit pe Dumnezeu cu propria lor dreptate, ea rămâne singura cale spre viață. Restul sunt forme moarte.
Diana G. U.