Credincioșii declarați și mântuiții neașteptați

Există mulți care poartă numele de creștini fără să mai poarte crucea. Numele le este pe buze, dar viața le este departe. Vorbesc despre Dumnezeu cu siguranță, dar trăiesc fără teamă de El. Sunt convinși că sunt pe calea bună doar pentru că au fost „înăuntru” destul timp.

Aceasta este rătăcirea cea mai periculoasă: să crezi că ești viu, când de fapt doar funcționezi.

Creștinii doar cu numele au învățat limbajul, dar nu mai aud glasul. Știu ce trebuie spus, când trebuie spus și cui. Știu să pară drepți. Știu să se apere. Știu să se justifice. Dar nu mai știu să se cerceteze.

Ei nu se mai întreabă dacă sunt curați, ci dacă sunt corecți. Nu dacă iubesc, ci dacă au dreptate. Nu dacă sunt schimbați, ci dacă sunt acceptați de grupul potrivit. Și în această siguranță falsă, sufletul adoarme.

Se hrănesc cu comparația: „nu sunt ca ceilalți”. Se liniștesc judecând. Se simt tari văzând slăbiciunea altora. Acolo unde ar fi trebuit să fie milă, apare disprețul. Acolo unde ar fi trebuit să fie plâns, apare ironia. Acolo unde ar fi trebuit să fie frică de Dumnezeu, apare siguranța de sine.

Aceasta nu este credință. Este mască.

De cealaltă parte sunt mântuiții neașteptați. Nu ies în față. Nu se declară. Nu se apără. Mulți dintre ei nici nu sunt siguri pe ei. Dar sunt reali. Trăiesc în ascuns cu Dumnezeu, nu pentru că le este teamă de oameni, ci pentru că nu caută priviri.

Ei se roagă fără să fie văzuți. Plâng fără să fie auziți. Se luptă fără aplauze. Cad, se ridică, cad din nou. Nu sunt perfecți, dar sunt adevărați. Nu sunt siguri pe ei, dar sunt ancorați în milă.

Acești oameni nu au siguranță din declarații, ci din relație. Nu dintr-o etichetă, ci dintr-o viață pusă zilnic înaintea lui Dumnezeu. Ei nu spun tare „sunt mântuit”, dar trăiesc ca niște oameni care știu că fără Dumnezeu nu pot respira.

Siguranța lor nu este zgomotoasă. Este liniștită. Stă în pacea care vine după o rugăciune sinceră. În mustrarea care nu este respinsă. În pocăința care nu este negociată.

Dumnezeu îi vede. Chiar dacă sunt ignorați. Chiar dacă sunt judecați. Chiar dacă sunt considerați slabi sau confuzi. Pentru că Dumnezeu nu Se uită la etichete, ci la adevăr. Nu la ce se declară, ci la ce se trăiește.

Va veni o zi în care mulți vor fi șocați. Cei siguri pe poziția lor vor fi nesiguri înaintea Lui. Iar cei care au trăit în ascuns, cu teamă și dragoste, vor fi recunoscuți.

Pentru că nu numele mântuiește, nu religia, nu declarația, ci o inimă care a stat singură cu Dumnezeu și nu a mințit.
Diana G. U.