Tăria lacrimilor curate

Lacrimile curate nu sunt slăbiciune, ci dar. Ele se nasc atunci când inima se vede pe sine înaintea lui Dumnezeu, fără apărare și fără mască. Nu vin din deznădejde, ci din adevăr. Sunt lacrimile lui Petru după lepădare, lacrimile Mariei la picioarele Domnului.

Cel ce plânge curat nu se îndepărtează de Dumnezeu, ci se apropie. În lacrimi se spală ochiul inimii și se limpezește vederea sufletului. Păcatul nu mai este apărat, nici ascuns, ci lăsat în mâna milei dumnezeiești. Acolo unde nu mai sunt cuvinte, lacrimile vorbesc.

Lacrimile curate sunt rugăciune vie. Ele curg fără zgomot, dar deschid cerul. Dumnezeu nu le disprețuiește, ci le primește ca pe o jertfă tăcută. Ele nu cer dreptate, ci milă. Nu cer răsplată, ci iertare. Și tocmai de aceea aduc pace.

În lacrimi curate se frânge mândria și se naște smerenia. Inima se înmoaie și devine loc de odihnă pentru har. Omul nu mai luptă să se apere, ci se lasă ținut. Puterea nu mai vine din sine, ci din Dumnezeu.

De aceea lacrimile curate sunt tărie. Ele slăbesc trupul, dar întăresc sufletul. Ele nu lasă omul singur, ci îl așază înaintea Domnului. Cine plânge astfel nu cade, ci se ridică. Nu se pierde, ci se află. În lacrimi curate începe vindecarea și se aprinde nădejdea.

Și eu am plâns multă vreme. Am plâns cu răbdare dureroasă, cu inima obosită, cu sufletul greu. Și mult timp nu m-am lăsat mângâiată nici măcar de lacrimile mele. Ele curgeau, dar nu aduceau alinare. Erau amare și tăcute, ca o noapte fără răspuns.

Dumnezeu nu le-a oprit. Le-a lăsat să curgă. Prin suferință m-a învățat să nu fug de ele, ci să rămân acolo. Să nu le judec, să nu le alung. În timp, am învățat că lacrimile nu sunt doar durere, ci drum. Nu sunt sfârșit, ci trecere.

Încet, Dumnezeu m-a învățat mângâierea lor. Nu ca o ușurare grăbită, ci ca o lucrare adâncă. Lacrimile au început să spele, nu doar să ardă. Să dezlege noduri vechi, să înmoaie o inimă încordată de prea multă tăcere. Am înțeles că ele nu mă slăbesc, ci mă așază în adevăr.

Când nu mai puteam vorbi, lacrimile au vorbit pentru mine. Când nu mai aveam putere să cer, ele au devenit rugăciune. Dumnezeu le-a primit așa cum erau, fără formă, fără explicații. Și acolo, în plâns, am simțit că nu sunt singură.

Astăzi știu: tăria lacrimilor curate nu stă în cât de mult plângi, ci în cui îți lași plânsul. Dumnezeu m-a învățat prin suferință că mângâierea nu vine împotriva lacrimilor, ci prin ele. Și că uneori, vindecarea începe exact acolo unde inima îndrăznește să plângă înaintea Lui.
Amin