Lacrimile Celui Sfânt – izvor de viață

Domnul Isus a plâns cu adevărat. Nu simbolic, nu ca o idee frumoasă, ci cu lacrimi grele, omenești, care au curs pe fața Lui. Evanghelia spune simplu și cutremurător: Și Isus a plâns. În aceste puține cuvinte se adună o durere adâncă, care nu are nevoie de explicații filozofice. El a simțit durerea până în adâncul ființei Sale, așa cum o simte omul atunci când inima nu mai poate ține în ea plânsul.

Domnul plângea pentru moarte, pentru despărțire, pentru zdrobirea pe care păcatul a adus-o în lume. Stătea înaintea mormântului și vedea ce ajunsese omul: trup fără suflare, familie sfâșiată de durere, prieteni copleșiți de lacrimi. Deși știa că va chema pe Lazăr afară, nu a ocolit durerea. A lăsat-o să-L străbată. A plâns cu cei ce plângeau. Plânsul Lui era adevărat, adânc, născut din iubire.

El plânge și pentru noi. Plânge când ne vede obosiți, apăsați, zdrobiți de poveri. Plânge când ne pierdem credința, când cădem iar și iar în aceleași păcate, când ne îndepărtăm de El fără să ne dăm seama. Nu ne privește de sus, nu ne judecă rece. Se apropie și plânge. Plânsul Lui nu este zgomotos, ci tainic, ca un suspin adânc care iese dintr-o inimă rănită de iubire.

În Grădina Ghetsimani, suferința Lui a fost și mai grea. Acolo lacrimile s-au amestecat cu sudoare de sânge. A îngenuncheat, cu fața la pământ, strâns sub greutatea a tot ce urma să vină. A simțit frica, durerea, singurătatea. Ucenicii dormeau, iar El veghea și plângea. A strigat către Tatăl nu din slăbiciune, ci dintr-o durere care depășea puterea omenească. Știa ce va urma: batjocura, bătăile, cuiele, crucea. Și totuși, nu S-a retras.

Domnul a plâns pentru fiecare păcat al nostru. Pentru fiecare rană pe care ne-o facem singuri. Pentru fiecare suflet care se pierde în întuneric. Pe drumul Crucii, trupul Lui era sfâșiat, dar inima Lui era și mai zdrobită. A fost lovit, scuipat, batjocorit, și nu a răspuns. Tăcerea Lui era plină de durere. Ochii Lui, plini de lacrimi, priveau o lume care nu știa ce face.

Pe cruce, plânsul nu mai putea ieși în lacrimi. Se prefăcuse în strigăt: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Acolo s-a adunat toată suferința omului, toată singurătatea, toată moartea. El le-a purtat pe toate. Nu pentru Sine, ci pentru noi. Pentru ca nici-un om să nu mai plângă singur vreodată.

Domnul nu a încetat să plângă pentru lume. Plânge pentru cei care nu-L cunosc. Plânge pentru cei care Îl resping. Plânge pentru cei care se pierd în păcate, în dureri, în deznădejde. Lacrimile Lui nu sunt fără rod. Ele cad peste sufletele noastre ca o ploaie care spală și înmoaie inima împietrită.

Când noi plângem, El este lângă noi. Nu cu vorbe multe, ci cu o prezență care simte tot. Plânsul Domnului este dovada că nu suntem abandonați. El suferă cu noi, luptă pentru noi și ne poartă chiar și atunci când nu mai avem putere să mergem. În lacrimile Lui se află iubirea care nu renunță, iubirea care rămâne până la capăt, iubirea care ne mântuiește.
Diana G. U.