Umbra soarelui - hotar dintre lumină și întuneric

Sunt zile în care viața noastră se așază între lumină și întuneric, exact ca umbra soarelui.
Nu e nici lumină deplină, nici noapte totală — e acel loc în care încă mai vezi drumul, dar îl simți greu, apăsat, ca și cum sufletul tău se târăște după tine.
Și tocmai acolo, între rază și întuneric, se ascunde cea mai mare luptă.

Pentru că atunci când lumina e slabă, ies în față oamenii care te prigonesc. Oamenii care n-au văzut niciodată cât ai plâns. Oamenii gata să creadă vorbele altora, dar nu adevărul tău. Oamenii care te trădează chiar după ce le-ai dat bucăți de inimă, timp, lacrimi și încredere.
Și e greu…
Greu să vezi lumina când, în loc de căldură, simți doar frigul nepăsării. Greu să crezi în bunătate când din spatele tău se ridică voci care aruncă judecăți, zvonuri, suspiciuni.
Greu să rămâi om, când alții au încetat să fie.

Dar așa e umbra soarelui: e locul unde se vede cel mai clar cine ești tu și cine este Dumnezeu.

Eu am simțit umbra asta. Am simțit momentele în care am fost vorbită pe la spate de oameni care îmi spuneau „pace” în față. Momente în care prigonirea nu venea de la străini, ci de la cei care ar fi trebuit să mă acopere.
Momente în care trădarea venea din mâini de la care mă așteptam la sprijin. Și, poate cel mai greu, momentele în care lumina se întuneca tocmai din cauza unor oameni care purtau numele lui Dumnezeu, dar nu și inima Lui.

Și totuși…
Chiar și în mijlocul acestor umbre, n-am fost singură.
Chiar dacă oamenii m-au împins, Dumnezeu m-a ținut.
Chiar dacă m-au trădat, El m-a strâns lângă Sine.
Chiar dacă m-au lovit cu vorbe, Dumnezeu m-a vindecat cu adevăr.
Chiar dacă m-au închis în umbră, El a strălucit pe deasupra mea.

Pentru că umbra există doar atunci când lumina e atât de aproape încât atinge pământul. Dacă vezi umbră în viața ta, nu înseamnă că Dumnezeu a plecat. Înseamnă că e chiar acolo, lângă tine. Oamenii te pot împinge, pot minți, pot întoarce spatele, pot inventa lucruri despre tine…
dar ei nu îți pot fura lumina pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul tău. Nici-o prigonire nu poate opri planul Lui. Nici-o trădare nu poate rupe mâna Lui de pe umerii tăi.

Dumnezeu nu lasă umbra să te înghită — o lasă doar cât trebuie ca să vezi că biruința nu vine de la oameni, ci numai de la El.
Că nu brațul celui care te vorbește de rău decide finalul tău, ci brațul Celui care te-a ridicat din țărână.
Că nu judecata oamenilor te definește, ci harul Lui.

Așa că dacă treci prin întuneric, dacă ești trădat, dacă ești neînțeles, dacă strigi și ți se răspunde cu tăcere — ține minte: în umbra soarelui se nasc cele mai puternice mărturii. Acolo cresc rădăcini. Acolo se adâncește credința. Acolo se întărește sufletul.

Poate astăzi vezi doar umbra. Poate mâine vei vedea răsăritul. Iar într-o zi, vei privi înapoi și vei înțelege că Dumnezeu te-a purtat printre oameni care te-au rănit doar ca să te așeze în locuri unde ei nu pot ajunge.
Te-a lăsat să simți prigonirea doar ca să te învețe că El e singurul adăpost. Te-a lăsat să simți trădarea doar ca să îți arate ce înseamnă credincioșia Lui.

Și când lumina va străluci din nou peste tine, vei ști: n-ai ajuns acolo pentru că oamenii te-au susținut. Ai ajuns pentru că Dumnezeu nu te-a lăsat.

În umbra soarelui… începe biruința.
Diana G. U.