PUTEREA LACRIMILOR

Lacrimile nu sunt un semn de slăbiciune. Ele sunt locul în care sufletul vorbește fără cuvinte. În fața oamenilor, lacrimile pot părea neputință, dar în fața lui Dumnezeu sunt rugăciune curată.
Există o putere în lacrimi pe care lumea nu o înțelege. Oamenii văd doar umezeala care cade pe obraji. Dumnezeu vede inima care se topește, mândria care se rupe, rănile care se deschid ca să poată fi vindecate. Lacrimile au o lucrare pe care nu o face niciun alt lucru din viața noastră: ele spală tot ce nu mai putem duce și predau tot ce nu mai putem controla.
Când omul nu mai are putere să explice, să dovedească, să se apere, lacrimile sunt mărturia că și-a lăsat povara în mâna Celui de Sus. În acel moment, slăbiciunea devine locul în care Dumnezeu începe să lucreze.
În Scriptură, lacrimile nu sunt niciodată disprețuite. Dumnezeu nu spune: „Nu mai plânge.” El spune: „Eu îți șterg lacrimile.” Și nu șterge ceva neînsemnat. Șterge ceva prețios, pentru că fiecare lacrimă are o poveste pe care El o cunoaște. Lacrimile ne învață să fim săraci cu duhul, nu în sensul lipsei de valoare, ci în sensul în care înțelegem că nu suntem autosuficienți. Că avem nevoie de har, de sprijin, de iertare. Că suntem mici, dar iubiți. Că suntem slabi, dar ținuți în palmă.
Puterea lacrimilor stă în faptul că ele sunt adevăr. Nu poți plânge fals. Nu poți plânge mândru. Nu poți plânge prefăcut înaintea lui Dumnezeu. De aceea lacrimile sunt mai puternice decât furia, decât justificările, decât explicațiile.
Furia închide inima. Lacrimile o deschid. Și când inima se deschide, Dumnezeu intră. Nu cu reproș, ci cu alinare. Nu cu pedeapsă, ci cu ridicare.
Așa lucrează El: acolo unde oamenii văd căderea ta, El vede începutul noii tale puteri. Oamenii cred că lacrimile sunt sfârșitul. Dumnezeu le folosește ca să fie începutul. Lacrimile nu sunt rușine. Rușine este doar să nu-i dai sufletului tău ocazia să fie adevărat.
Pentru că oricine plânge în prezența lui Dumnezeu nu se umilește—se vindecă.
Și vindecarea care vine prin lacrimi este tăcută, profundă și reală. Nu schimbă doar starea inimii, ci și direcția vieții.
De aceea, când ultimul cuvânt pare să-l aibă durerea, lasă lacrimile să cadă. Nu ca să arăți că ai cedat, ci ca să lași harul să înceapă lucrarea. Pentru că în fața lui Dumnezeu, lacrimile nu sunt slăbiciune.
Sunt putere. Puterea sufletului care se întoarce la El. Puterea omului care se recunoaște neputincios. Puterea celui care nu se teme să fie sincer.
Și Dumnezeu întotdeauna ridică pe cel care plânge în mâna Lui.
Întotdeauna.
Diana G. U.