1. Doamne, Tu, cu ochiul milei,
îmi privești a mea fiinţă;
/: știi când m-alipesc de ţărnă,
și mă zbat în neputinţă! /:
Dar la Tine e puterea
sfântă, care mă ridică;
scapă-mă, Te rog, din starea
ce mă-ndoaie şi mă strică!

2. Căci din slăbiciune, astăzi
iar m-am alipit pe cale,
/: c-o neputincioasă mână,
de gunoaiele din vale! :/
Curăţește-mă și du-mă
pe-nălțimi de soare pline,
ca-n a Ta lucrare sfântă,
să Te foloseşti de mine!

3. Doamne, cât de alipită
mi-ar fi viaţa de ţărână,
/: Tu poţi să mi-o smulgi, și Ţie
alipită să rămână! :/
Și prin noul har ce-mi dărui,
să Te laud mai fierbinte,
și mai veghetor, prin lume,
să-Ţi jertfesc cântări mai sfinte!

I: Cântările Harului, volumul 10, cântarea 127