1. Până unde poate, oare,
dragostea să suie?
Când îi obosește mâna,
leac pe răni să puie?
Niciodată, niciodată
zboru-i nu se-oprește,
mâna ei mângâietoare-n
veci nu obosește.

2. Până când și cât să ierte,
dragostea mai poate?
Cât să rabde nedreptatea,
care-n drum se-abate?
Pân-la capăt, pân-la capăt,
fără părtinire,
pretutindeni să împartă
har de mântuire.

3. Dragostea-i nemărginită
ca și veșnicia,
ca și Dumnezeu în care-și
are obârșia.
Ea se dăruiește-ntreagă
inimilor care
se deschid, ca s-o ridice
mare, tot mai mare.

I: Cântările Harului, volumul 5, cântarea 222.