1. Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci,
Când poate împlini-a iubirii dumnezeieşti şi-adânci porunci,
Când Adevărul care este frumseţea cunoştinţei blând,
Și măsurat călăuzeşte credinţa gândului urcând.

2. Când frumuseţea care este al Vieţii adevăr divin,
Îmi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin,
Neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
Cât de curată ne-nfloreşte lumina inimii atunci!

3. Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
Când poate-a-şi milui vrăjmaşul cu gând cucernic şi grăbit,
Când poate îndura-n tăcere iertând a nedreptăţii munci,
Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

4. Când nu aştepţi aici răspIată pentru nimic ce dâruieşti,
Și când pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti.
Cu cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci,
Cu-atât mai dulce înfloreşte lumina inimii atunci!

I: Cântările Harului, volumul 2, cântarea 219.
Autor text: Traian Dorz.