CRONICILE DIN TÂRGU JIU

 Volumul al II-lea – Exilul Regelui Capitolul al II-lea – Căderea Regatului Noaptea de 14 octombrie a fost una dintre cele mai întunecate din istoria Regatului Olteniei de Nord. Un vânt rece bătea peste cetatea Târgu Jiu, iar norii grei ascundeau luna. Puțini oameni știau că, în acea noapte, urma să se hotărască soarta regatului. În palatul regal, Nicolae încă citea din Biblie. După ce a încheiat rugăciunea, a închis cu grijă cartea și a așezat-o pe masa de stejar. În acel moment, ușa s-a deschis brusc. Radu a intrat în grabă. — Maiestate! Au început! În depărtare se auzeau clopotele de alarmă. Din turnurile cetății răsunau strigătele santinelelor. — Trădare! Trădare! Nicolae și-a pus armura și a luat sabia tatălui său. A ieșit în curtea palatului. Pretutindeni se vedeau flăcări. Mulți dintre soldații regali luptau cu vitejie, dar trădătorii erau mult mai numeroși decât se așteptaseră. Vladimir veni în fugă. — Poarta de nord a căzut! Radu adăugă: — Maiestate, încă mai putem apăra sala tronului! Nicolae privi spre oraș. Casele începeau să ardă. Nu voia ca poporul să sufere din cauza unui război purtat în mijlocul cetății. — Nu. Vom lupta doar cât este nevoie pentru ca oamenii să poată fugi. Regele a condus personal apărarea palatului. Timp de multe ore, el și oamenii săi au respins atac după atac. Sabia regelui strălucea în lumina torțelor. Oriunde apărea, soldații își recăpătau curajul. Dar numărul dușmanilor creștea neîncetat. Spre dimineață, Radu l-a prins de braț. — Maiestate, dacă rămâneți aici, veți muri. Nicolae a răspuns hotărât: — Un rege nu își părăsește poporul. Vladimir a îngenuncheat. — Dacă muriți, se va pierde și ultima speranță a regatului. Trăiți pentru ziua în care vă veți întoarce. Nicolae a rămas câteva clipe în tăcere. Știa că aveau dreptate. Cu inima grea, a privit încă o dată sala tronului. A atins coroana, apoi a lăsat-o pe tron. — O voi lua înapoi într-o zi. Printr-un pasaj secret cunoscut doar familiei regale, Nicolae, Radu și Vladimir au părăsit palatul. În urma lor, Târgu Jiu era cuprins de flăcări. Ajunși pe dealurile din apropiere, s-au oprit și au privit orașul. Nicolae a căzut în genunchi. Lacrimile îi curgeau pe obraji. — Doamne... păzește poporul meu. Radu și Vladimir au rămas lângă el în tăcere. Niciunul nu și-a pierdut credința. Au pornit spre răsărit, trecând prin păduri dese, peste râuri și prin munți. Drumul era lung și primejdios. În multe sate au fost nevoiți să se ascundă, deoarece oamenii noului conducător îi căutau pretutindeni. După mai multe săptămâni de călătorie, au trecut granița și au ajuns în Marele Cnezat al Moscovei. Acolo locuia bunicul lui Nicolae, Ieremia, ajuns la o vârstă foarte înaintată. Când bătrânul și-a văzut nepotul pentru prima dată, ochii i s-au umplut de lacrimi. Nicolae a îngenuncheat și i-a sărutat mâna. — Bunicule... Ieremia l-a îmbrățișat cu ultimele puteri. — Te-am așteptat... mulți ani... Bătrânul era slăbit și știa că zilele îi erau numărate. Pe masa de lângă pat se afla o epistolă sigilată. — Când voi pleca din această lume... citește-o... îți va arăta drumul. Nicolae a luat scrisoarea și a strâns-o la piept. Nu știa încă faptul că acea epistolă avea să-i schimbe întreaga viață și să-l conducă până la capătul lumii cunoscute, în îndepărtatul Regat Joseon. Iar bătrânul cronicar avea să scrie: „Un rege poate pierde tronul, palatul și bogățiile, dar dacă își păstrează credința și speranța, nu este învins. Exilul lui Nicolae nu era sfârșitul domniei sale, ci începutul unui drum pe care numai Dumnezeu îl cunoștea.”