CRONICILE DIN TÂRGU JIU

 Volumul I – Nașterea unui Rege Capitolul al X-lea – Jurământul Regelui Primăvara îmbrăcase munții în verde, iar izvoarele curgeau limpezi printre stânci. În adâncul codrilor, într-o cetate veche din piatră, ascunsă de ochii lumii, prințul Nicolae împlinise șaptesprezece ani. Nu mai era copilul speriat care fugise din Târgu Jiu, ci un tânăr înalt, puternic și cumpătat. Chipul îi amintea tuturor de tatăl său, regele Constantin, iar ochii îi aveau blândețea mamei sale, regina Liliana. În fiecare dimineață se trezea înainte de răsărit. Îngenunchea, deschidea Biblia pe care mama sa i-o dăruise și citea cu atenție. După rugăciune ieșea în curte și începea antrenamentul alături de Radu și Vladimir. Anii de ascundere îl transformaseră într-un războinic priceput. Știa să mânuiască sabia, sulița și arcul, călărea cu îndemânare și învățase să conducă oameni. Totuși, Radu îi spunea adesea: — Maiestate, sabia te poate face temut, dar dreptatea te va face respectat. Nicolae nu uita niciodată aceste cuvinte. Într-o seară, în cetatea ascunsă au început să sosească oameni din toate colțurile regatului. Erau foști soldați ai regelui Constantin, țărani, meșteșugari și tineri care nu-l cunoscuseră niciodată pe vechiul rege, dar crescuseră auzind povești despre curajul lui. Au intrat unul câte unul în sala de piatră. Radu s-a ridicat și a spus: — În fața voastră se află adevăratul moștenitor al tronului. Toți și-au plecat capetele. Un bătrân soldat, cu părul alb și o cicatrice pe obraz, înaintă câțiva pași. — L-am urmat pe tatăl tău în multe bătălii. Astăzi îți jur aceeași credință. Și-a scos sabia și a îngenuncheat. Unul câte unul, toți ceilalți au făcut același lucru. În acea seară, Nicolae nu mai era doar un prinț ascuns. Avea din nou o oaste. În săptămânile următoare au început pregătirile. Fierarii lucrau zi și noapte. Se făureau săbii, sulițe, scuturi și armuri. Tâmplarii construiau care și catapulte, iar cercetașii aduceau vești despre mișcările oamenilor lui Vlad. În același timp, viața din Târgu Jiu devenise tot mai grea. Vlad mărise birurile și îi pedepsea pe cei care îndrăzneau să vorbească despre vechea familie regală. Mulți oameni spuneau în șoaptă: — Dacă prințul Nicolae ar mai trăi... Aceste vorbe au ajuns și la urechile lui Vlad. Furios, el a poruncit: — Dublați gărzile! Căutați-l în fiecare sat și în fiecare pădure! Dar Nicolae era deja pregătit. Într-o dimineață, i-a adunat pe toți oamenii în curtea cetății ascunse. — Prietenii mei, le spuse, nu vă cer să luptați pentru mine. Vă cer să luptați pentru dreptate și pentru poporul nostru. Cine nu dorește să vină este liber să plece. Nimeni nu s-a mișcat. Radu a ridicat steagul vechi al Regatului Olteniei de Nord. Vântul l-a desfășurat deasupra cetății. Toți soldații au îngenuncheat și au rostit într-un glas: — Jurăm credință regelui de drept și vom apăra regatul până la capăt! Nicolae și-a scos sabia, aceeași sabie care îi aparținuse tatălui său. A ridicat-o spre cer. — Jur înaintea lui Dumnezeu că nu voi conduce prin frică, ci prin dreptate. Voi apăra pe cei slabi, voi pedepsi trădarea și voi căuta pacea ori de câte ori va fi cu putință. Oamenii au izbucnit în strigăte de bucurie. În acea clipă începea drumul spre recucerirea tronului. În aceeași seară, cercetașii au adus vestea pe care Nicolae o aștepta de ani întregi. — Maiestate, garnizoana de la Târgu Jiu este nepregătită. Mulți soldați ai lui Vlad sunt nemulțumiți și sunt gata să treacă de partea dumneavoastră. Nicolae a privit spre cetatea îndepărtată, luminată de ultimele raze ale soarelui. — A sosit timpul. Și-a făcut semnul crucii. — Mâine pornim spre casă. Bătrânul cronicar avea să scrie mai târziu: „Au trecut unsprezece ani de la noaptea în care un copil fugea prin munți. Acum se întorcea în fruntea unei armate. Nu pentru răzbunare oarbă, ci pentru a încerca să redea regatului dreptatea pe care o pierduse.”