CRONICILE DIN TÂRGU JIU

 Volumul I – Nașterea unui Rege Capitolul al IX-lea – Prințul ascuns în munți Noaptea era rece, iar luna lumina slab potecile înguste care șerpuiau prin Munții Parâng. Vântul trecea printre brazii înalți, iar liniștea era întreruptă doar de pașii grăbiți ai celor care îl însoțeau pe micul prinț Nicolae. După moartea regelui Constantin și a reginei Liliana, cei câțiva oameni rămași credincioși familiei regale știau că uzurpatorul Vlad va încerca să-l găsească pe moștenitorul tronului. În fruntea grupului mergea bătrâna slujitoare Maria, care o slujise pe regina Liliana încă din tinerețe. Alături de ea se aflau doi soldați credincioși, Radu și Vladimir, care își puseseră viața în slujba familiei regale. — Mergeți repede, șopti Radu. Dacă oamenii lui Vlad ne ajung din urmă, nu vom mai avea scăpare. Nicolae, deși avea doar șase ani, mergea fără să se plângă. În mâna dreaptă ținea o mică Biblie pe care mama lui i-o dăruise înainte de a muri. Ajunși într-o poiană ascunsă, au găsit o colibă veche de lemn. Acolo aveau să rămână o vreme. În primele luni, Nicolae plângea aproape în fiecare seară. Își amintea de tatăl său, de mama sa și de palatul în care crescuse. Maria încerca să-l mângâie. — Maiestate... într-o zi te vei întoarce. — Mi-e dor de mama... răspundea Nicolae cu lacrimi în ochi. În fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, băiatul îngenunchea și se ruga. „Doamne, ai grijă de tata și de mama. Dă-mi putere să nu uit ce m-au învățat.” Anii au început să treacă. Radu l-a învățat să mânuiască sabia. Vladimir l-a învățat tactica militară, citirea hărților și conducerea unei armate. Maria îl învăța să citească și să scrie frumos. Dar cea mai mare dragoste a lui Nicolae era Biblia. În fiecare zi citea ore întregi. Învăța pe de rost multe pasaje și căuta să înțeleagă învățătura lor. Pe măsură ce creștea, devenea tot mai înțelept și mai cumpătat. Nu era iute la mânie și îi trata cu respect pe cei din jur. În același timp, în Târgu Jiu, Vlad își întărea puterea. Ridicase birurile, pedepsise pe cei care îi rămăseseră credincioși lui Constantin și trimitea oameni prin munți în căutarea prințului. Dar de fiecare dată se întorceau fără rezultat. — Parcă l-a înghițit pământul! striga Vlad cu furie. Într-o seară, când Nicolae împlinise șaptesprezece ani, Radu și Vladimir au intrat în colibă. — A venit vremea, spuse Radu. — Ce vreme? întrebă Nicolae. — Vremea să-ți recapeți regatul. Nicolae s-a ridicat încet. Privirea lui nu mai era aceea a copilului speriat. Devenise un tânăr hotărât. În acea noapte, a îngenuncheat din nou și s-a rugat. „Doamne, dacă este voia Ta, dă-mi puterea să aduc dreptate fără cruzime și să-mi conduc poporul cu înțelepciune.” Când s-a ridicat, Radu i-a întins sabia care îi aparținuse regelui Constantin. Nicolae a luat-o cu respect. — Jur că nu voi ridica această sabie pentru mândria mea, ci pentru a-mi apăra poporul și pentru a face dreptate. Radu și Vladimir și-au plecat capetele. După mulți ani de ascundere, moștenitorul tronului era pregătit să se întoarcă. Departe, în Târgu Jiu, Vlad nu bănuia că zilele domniei sale se apropiau de sfârșit. Iar bătrânul cronicar avea să scrie: „Copilul care plângea în tăcerea munților devenise un tânăr hotărât. Nu ura îl făcea puternic, ci dorința de a-și împlini jurământul și de a reda poporului său dreptatea pe care o pierduse.”