CRONICILE DIN TÂRGU JIU

 Volumul I – Nașterea unui Rege Capitolul al VII-lea – Noaptea Trădării Victoria din Valea Jiului adusese bucurie în întreg Regatul Olteniei de Nord. În cetatea Târgu Jiu, clopotele bisericilor băteau neîncetat, iar oamenii aprindeau făclii la ferestre pentru a sărbători întoarcerea armatei. Regele Constantin nu se considera însă un om al gloriei. Înainte de a intra în cetate, a coborât de pe cal și s-a oprit la biserica din apropierea porții de răsărit. A îngenuncheat și a rostit o rugăciune. — Doamne, Îți mulțumesc că ai păzit poporul nostru. Primește sufletele celor căzuți în luptă și dă-ne înțelepciune pentru zilele care vor veni. După rugăciune, regele și armata au fost primiți cu mare bucurie. Copiii alergau pe ulițe, iar bătrânii îi binecuvântau pe ostași. Dar nu toți se bucurau. Într-o încăpere ascunsă a palatului, Vlad și oamenii săi se întâlneau din nou. — A câștigat încă o dată, spuse unul dintre conspiratori. Vlad răspunse cu glas rece: — Da... și tocmai de aceea nu mai putem aștepta. Pe masă era întins planul palatului. — În trei nopți, regele va pleca din nou în tabăra militară pentru a inspecta garnizoana de la hotar. Acolo va avea puțini oameni în jurul lui. Un alt conspirator întrebă: — Cine va intra în cort? Vlad îl privi pe unul dintre soldații cumpărați cu aur. — Tu. Soldatul înghiți în sec. — Dacă voi fi prins? — Nu vei fi. Iar familia ta va primi aur pentru tot restul vieții. Omul coborî privirea și acceptă. Trei zile mai târziu, regele Constantin ajunse în tabăra de la frontieră. După o zi întreagă de inspecții, și-a vizitat soldații răniți, a stat de vorbă cu generalii și, spre miezul nopții, s-a retras în cortul său. În afară, ploaia începuse să cadă mărunt. Străjerii patrulau printre corturi fără să bănuiască nimic. La puțin timp după miezul nopții, câteva umbre s-au apropiat în tăcere. Unul dintre paznici, cumpărat de conspiratori, s-a dat la o parte fără să spună un cuvânt. Cortul regelui era acum neapărat. Conspiratorii au intrat încet. Constantin s-a trezit la zgomot și a pus mâna pe sabia de lângă pat. — Cine este acolo? Nu a primit niciun răspuns. A urmat o luptă scurtă și haotică. Regele a reușit să se apere și să rănească unul dintre atacatori, însă era depășit numeric. Străjerii credincioși au alergat spre cort când au auzit zgomotul, dar au ajuns prea târziu. Atacatorii au fugit în întuneric. Generalul Radu a intrat primul. — Maiestate! Constantin, grav rănit, îl privi cu calm. — Ai grijă... de regat... Apoi adăugă cu ultimele puteri: — Și... de Nicolae... Acestea au fost ultimele sale cuvinte. În zori, vestea morții regelui a ajuns la Târgu Jiu. Clopotele au început să bată încet și apăsat. Oamenii au ieșit în tăcere pe străzi. Mulți plângeau. La palat, regina Liliana a căzut în genunchi când a aflat vestea. Nicolae, care avea doar șase ani, nu înțelegea pe deplin ce se întâmplase. — Unde este tata? Nimeni nu a avut puterea să-i răspundă. Când sicriul regelui a fost adus în cetate, întregul popor s-a adunat pentru a-i aduce un ultim omagiu. Preoții au rostit rugăciuni, iar soldații și-au plecat steagurile. Generalul Radu și-a scos sabia și a spus: — Jur înaintea lui Dumnezeu că nu voi uita niciodată cine l-a trădat pe regele nostru. Mulți dintre ostași au făcut același jurământ. Dar Vlad, ascuns printre dregători, își ascundea adevăratele intenții. Pe chipul lui se vedea tristețe. În inima lui era însă dorința de a pune mâna pe tron. Bătrânul cronicar a închis cartea regatului și a scris: „În acea noapte nu a murit doar un rege. A murit omul care își pusese viața în slujba poporului său. Dar din lacrimile unui copil avea să se nască, într-o zi, dorința de dreptate.”