CRONICILE DIN TÂRGU JIU

 Volumul I – Nașterea unui Rege Capitolul al V-lea – Chemarea la arme Anul 1516 a început sub semnul neliniștii. Zăpezile se topeau încet pe culmile munților, iar râul Jiu curgea umflat de apele primăverii. Deși natura renaștea, în inimile oamenilor se așternuse teama. În fiecare zi soseau noi cercetași la Târgu Jiu. Unii veneau călare zile întregi fără oprire, cu hainele pline de praf și fețele obosite. Ei aduceau aceeași veste: — Imperiul Otoman își adună armata. În Sala Tronului domnea tăcerea. Regele Constantin privea harta întinsă pe masa de stejar. Pe ea erau desenate cetățile, drumurile, râurile și trecătorile care apărau regatul. Generalul Radu rupse liniștea. — Maiestate, dacă vor înainta prin Valea Jiului, vor ajunge direct spre capitală. Generalul Vladimir adăugă: — Avem două posibilități: să ne retragem în cetăți sau să-i întâmpinăm înainte să ajungă aici. Constantin își ridică privirea. — Dacă ne ascundem după ziduri, sate întregi vor fi pustiite. Nu. Vom merge înaintea lor și vom apăra poporul. Nimeni nu a îndrăznit să-l contrazică. În aceeași zi, clopotele tuturor bisericilor din regat au început să bată. Vestitorii au plecat în toate orașele și satele. — La arme! Regele își cheamă oastea! Țărani, meșteșugari, arcași și cavaleri au pornit spre Târgu Jiu. În doar câteva zile, câmpurile din jurul cetății s-au umplut de corturi și steaguri. Fierarii lucrau fără oprire. Din cuptoarele lor ieșeau săbii noi, sulițe și armuri. Femeile coseau steaguri și pregăteau merinde pentru soldați. În fiecare seară, înainte de stingerea focurilor, preoții se rugau împreună cu ostașii pentru ocrotirea lui Dumnezeu. Într-una dintre acele seri, Nicolae, care avea doar șase ani, l-a găsit pe tatăl său singur în capela palatului. — Tată... Constantin s-a întors și a zâmbit. — Ai venit să te rogi cu mine? Băiatul a dat din cap. Au îngenuncheat împreună. După rugăciune, Nicolae l-a întrebat: — Îți este frică? Regele a rămas câteva clipe în tăcere. — Da, fiule. Nicolae l-a privit uimit. — Și regilor le este frică? Constantin i-a pus mâna pe umăr. — Curajul nu înseamnă să nu simți frică. Curajul înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când îți este frică. Nicolae nu a uitat niciodată acele cuvinte. A doua zi, întreaga oaste era adunată în fața palatului. Mii de soldați stăteau în rânduri perfecte. Caii fornăiau nerăbdători, iar steagurile fluturau în bătaia vântului. Constantin a urcat pe o platformă de lemn. Și-a scos sabia din teacă și a ridicat-o spre cer. — Oameni ai Regatului Olteniei de Nord! Mulțimea a amuțit. — Nu luptăm pentru aur. Nu luptăm pentru slavă. Luptăm pentru casele noastre, pentru copiii noștri și pentru libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o. Un murmur puternic s-a auzit printre soldați. — Dacă va trebui să-mi dau viața pentru această țară, o voi face fără ezitare. Dar vă cer un singur lucru: rămâneți uniți. Toți și-au ridicat armele. — Pentru rege! Pentru regat! Strigătul lor a răsunat peste întreaga vale. În aceeași clipă, într-un colț întunecat al mulțimii, Vlad privea în tăcere. Purta armură și se prefăcea că este un slujitor credincios al regelui. Dar în mintea lui se năștea un alt plan. — Dacă va supraviețui acestei bătălii, îl vom ucide noi. Nimeni nu i-a auzit șoapta. În dimineața următoare, armata a pornit spre Valea Jiului. În frunte mergea regele Constantin, purtând steagul regatului. În urma lui veneau mii de ostași, hotărâți să-și apere țara. De pe zidurile cetății, Nicolae și regina Liliana îi priveau plecând. Liliana și-a făcut semnul crucii și a șoptit: — Doamne, păzește-l pe soțul meu și pe toți cei care merg la luptă. Nicolae nu și-a luat ochii de la tatăl său până când armata a dispărut la orizont. Nu știa că aceea avea să fie ultima dată când îl vedea plecând la război. În depărtare, norii cenușii acopereau cerul, iar pe câmpurile de la Jiu se apropia o confruntare care avea să intre în legendele Regatului Olteniei de Nord. Bătrânul cronicar și-a înmuiat pana în cerneală și a scris: „Astăzi regele Constantin a plecat în fruntea oștii sale. Poporul îl privea cu speranță, iar dușmanii cu teamă. Dar uneori cel mai mare primejdios vrăjmaș nu este cel care vine din afara hotarelor, ci acela care merge alături de tine și îți ascunde trădarea în inimă.”