Analizarea unor afirmații aflate în cartea "Tragedia Veacurilor", scrisă de Ellen G. White, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu conținut în Biblie
Autor: Anonim  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de criscris in 25/01/2014
    12345678910 8.20/10 X
Media 8.20 din 20 voturi

Analizarea unor afirmaţii aflate în cartea "Tragedia Veacurilor", scrisă de Ellen G. White, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu conţinut în Biblie

     Pentru întărirea şi consolidarea relaţiei spirituale a oamenilor cu Dumnezeu, pentru ca oamenii să afle doar adevărul biblic şi nimic altceva, şi să nu mai fie induşi în eroare de diverse persoane, care fac afirmaţii nesusţinute de Biblie, precum şi pentru a completa cu amănunte interesante studiul "Adventismul de ziua a şaptea", scris de Kenneth R. Samples, care, din, fericire, se află şi acesta postat şi pe site-ul www.resursecrestine.ro, pe rândurile care urmează vor fi amintite doar câteva dintre afirmaţiile aflate în cartea Tragedia Veacurilor, care vor fi analizate în mod strict, doar în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu, conţinut în Biblie.

     Referitor la afirmaţiile din cartea Tragedia Veacurilor care ţin de istorie, aflate în principal în primele 16 capitole, printre care, pe alocuri, se află şi unele care sunt prezentate în mod tendenţios, este bine să se pronunţe specialiştii în istorie.

     Pe lângă cele câteva adevăruri biblice enunţate, în carte se află şi unele afirmaţii false care nu îşi au originea în Biblie, precum şi unele interpretări manipulatoare sau tendenţioase ale anumitor versete biblice, care sunt foarte periculoase pentru cei care citesc cartea şi nu cunosc bine Biblia în ansamblul ei. Atenţie mare la ce vă însuşiţi din această carte !

     Pe rândurile care urmează vor fi amintite câteva dintre afirmaţiile fanteziste sau false aflate în cartea Tragedia Veacurilor, care reprezintă totodată şi un real pericol pentru aceia care încă nu au ungerea de sus (1 Ioan 2.20,27), şi ca atare mai au nevoie să fie învăţaţi de către alte persoane, diferite de singurul nostru Învăţător (Matei 23.8), Domnul Isus Hristos.

     1. Pe pagina a 5-a a capitolului 19, (308 a cărţii), scrie: “Chiar după intrarea în lucrarea Sa pământească, Mântuitorul, împovărat de încăpăţânarea şi nerecunoştinţa oamenilor, Se putea retrage de la jertfirea pe Calvar. El putea chiar şi atunci să-Şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să lase neamul omenesc vinovat să piară în nelegiuirea lui”.

     - A spune că Domnul Isus Hristos “Se putea retrage de la jertfirea pe Calvar” este o hulă la adresa domnului Isus Hristos. Orice creştin ştie că Domnul Isus Hristos nu “Se putea retrage de la jertfirea pe Calvar”, întrucât El a spus că venise pe pământ tocmai pentru a Se jertfi pentru mântuirea celor ce vor asculta de El (Ioan 12.27). Acest fapt a fost profeţit şi stabilit de către Dumnezeu cu mult timp înainte (2 Împ.19.25), şi nu mai exista nici o posibilitate de schimbare (Matei 1.21). Iată câteva profeţii, cunoscute evident de către Domnul Isus Hristos, împreună cu împlinirile lor, referitoare la acest adevăr:

     Domnul Isus Hristos trebuia să îndeplinească întru totul voia Tatălui Său (Ps. 40.7-8; Ioan 4.34; 6.38). Domnul Isus Hristos trebuia să vină pe Pământ şi a se jertfi pentru a aduce mântuirea tuturor celor ce cred în El (Is. 42.6; Luca 2.11,25-31; 19.9-10; Ioan 4.42; F.A. 5.31; 16.31). Domnul Isus Hristos trebuia să fie mijlocitorul noului legământ, încheiat între Dumnezeu şi oameni (Is. 42.6; 55.3; Ier. 31.31-34; Dan. 9.27; Maleahi 3.1; Evrei 8.6-13; 9.15; 12.24). Acest ultim legământ a putut fi realizat, datorită sângelui purificator, vărsat de către Domnul Isus Hristos pentru ispăşirea păcatelor oamenilor (Exod 24.8; Matei 26.28; 1 Cor. 11.25). Domnul Isus Hristos trebuia să fie judecat şi osândit (Is. 53.8; Luca 23.1-34). Domnul Isus Hristos trebuia să pătimească mult şi apoi să moară ca jertfă pentru păcatele omenirii (Is. 53.5-12; Ioan 1.29; 11.49-52; F.A. 10.43; 13.38-39; 1 Cor. 15.3; Ef. 1.7; 1 Petru 2.24; 1 Ioan 1.7,9).

     - Domnul Isus Hristos nu era “împovărat de încăpăţânarea şi nerecunoştinţa oamenilor”, ci doar de păcatele acestora (Matei 1.21; Ioan 1.29; Apoc. 1.5).

    2. Pe pagina a 3-a a capitolului 19, (306 a cărţii), scrie că Domnul Isus Hristos “dormea în mormânt”.

    - Afirmaţie falsă, întrucât în 1 Petru 4.6, citim că atunci când trupul Domnul Isus Hristos era în mormânt, Domnul Isus Hristos nu dormea, ci a mers în Locuinţa Morţilor pentru a vesti acolo Evanghelia. Ca urmare a propovăduirii Sale, sfinţii care au trăit în perioada Vechiului Testament, care muriseră, şi care au crezut în El atunci când le-a propovăduit Evanghelia, au înviat (Matei 27.52-53).

    3. Pe prima pagină a capitolului 33 (470 a cărţii), scrie că: “Adam şi Eva fuseseră avertizaţi cu privire la” Satana.

     - Afirmaţie falsă, nesusţinută de către Biblie.

    4. Pe pagina a 3-a a capitolului 26 (400 a cărţii), scrie: “Sabatul a fost ţinut de Adam în nevinovăţia sa din Edenul Sfânt şi apoi e Adam cel căzut şi pocăit”.

     - Afirmaţie fantezistă, nesusţinută de către Biblie.

     5. Pe pagina a 3-a a capitolului 26 (400 a cărţii), scrie: “Din ziua aceea şi până astăzi, Legea lui Dumnezeu a fost păstrată pe pământ, iar Sabatul poruncii a patra a fost, de asemenea, ţinut”.

    - Afirmaţii false, având în vedere versetele: Is. 1.13-14; 64.6-7; Ier. 5.1-2; Plângerile lui Ieremia 2.6; Osea 2.11; Ezec. 22.18-22; 22.30; Daniel 9.10-11; Mica 7.2-6; Ioan 7.19.

     6. Pe pagina a 6-a a capitolului 31 (457 a cărţii), scrie: “Dar aceia care Îl urmează pe Hristos sunt totdeauna în siguranţă sub grija Lui ocrotitoare. Îngeri puternici sunt trimişi din cer să-i păzească. Cel nelegiuit nu poate trece de paza pe care Dumnezeu a pus-o în jurul poporului Său”.

     - Afirmaţie falsă, nesusţinută de către Biblie. Sunt destule contraexemple în Biblie, care ne arată că aceia care Îl urmează pe Hristos nu sunt totdeauna în siguranţă sub grija Lui ocrotitoare. Există şi situaţii în care cei care Îl urmează pe Domnul Isus Hristos sunt şi băgaţi la închisoare, omorâţi, schingiuiţi, batjocoriţi, etc. (Evrei 11.36-38).

    7. Pe pagina a 3-a a capitolului 15, (237 a cărţii), referitor la versetele Apoc. 11.2-11, scrie: “Cei doi martori reprezintă Scripturile Vechiului şi Noului Testament”.

    - Afirmaţie falsă întrucât: Fiara nu poate să biruie şi să omoare Biblia; Biblia nu chinuieşte oamenii, Biblia nu apăruse doar de 1260 zile (ani!) !

    8. Pe pagina a 3-a a capitolului 24, (377 a cărţii), scrie:  “Aceia care vor trăi pe pământ atunci când Domnul Hristos va mijloci în Sanctuarul de sus vor trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocire.”

    - Afirmaţie falsă, conform 1 Ioan 2.1.

     9. Pe pagina a 4-a a capitolului 18, (284 a cărţii), citându-l pe William Miller, scrie: “... credinţa populară cu privire la o domnie spirituală a lui Hristos - un mileniu pământesc înainte de sfârşitul lumii – nu era susţinută în Cuvântul lui Dumnezeu.”

     - Afirmaţie falsă întrucât Biblia susţine că Domnul Isus Hristos va domni pe pământ (Apoc. 5.10), un timp de 1000 ani, împreună cu Biserica Sa (Apoc. 20.4), înainte de judecata de apoi.

     - Domnul Isus Hristos va domni împreună cu Biserica Sa, nu din cer, așa cum presupun oamenii necunoscători ai Cuvântului lui Dumnezeu, ci exact de pe actuala planetă pământ (nu de pe noul pământ !). Acest adevăr rezultă în mod foarte clar, și din următoarele versete :

     - „Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apocalipsa 5.10)

     - „Iată, vine ziua Domnului, când toate prăzile tale vor fi împărţite în mijlocul tău. Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite, şi femeile batjocorite; jumătate din cetate va merge în robie, dar rămăşiţa poporului nu va fi nimicită cu desăvârşire din cetate. Ci Domnul Se va arăta, şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi. Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pământ pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El! În ziua aceea, nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte; dar spre seară se va arăta lumina. În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume.” (Zaharia 14.1-9)

     - Domnul Isus Hristos va reveni pe planeta pământ, a doua oară (Apoc. cap.19), însoțit de către Biserica Sa (Iuda 14) și de către oști îngerești. Nu scrie nicăieri în Biblie, că Domnul Isus Hristos împreună cu Biserica Sa, se vor înălţa la cer, la un timp aşa de scurt (de ordinul minutelor !) după ce vor coborî pe pământ, adică după războiul extrem de scurt, descris în Apocalipsa 19.19-21, pentru a domni, din cer, în mia de ani. Bunul simț ne pune să ne întrebăm: oare peste cine anume, din cer, ar putea domni Domnul Isus Hristos împreună cu Biserica Sa, în contextul în care E. White susține aberația că pe pământ, în mia de ani, nu vor mai trăi deloc oameni ?

     - „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani”. (Apocalipsa 20.4).

      - „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care Sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit”. (Apocalipsa 20.7-9).

      - Din versetul Apocalipsa 20.9, se observă foarte clar că tabăra sfinţilor va fi exact pe planeta pământ (actualul pământ, nu cel nou !), şi nu va fi în cer!

     10. Pe pagina a 7-a a capitolului 41, (582 a cărţii), scrie: “Timp de o mie de ani, Satana va rătăci încoace şi încolo pe pământul pustiit ...”.

     - Afirmaţie falsă, conform Apoc. 20.1-3, unde citim că: “un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare, a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme”. Evident că Satana nu va fi în mia de ani pe pământ, întrucât în mia de ani, pe pământ vor trăi oameni, și el nu va mai avea acces la oameni pentru a îi mai amăgi (Apoc. 20.4-9).

     - Ellen White susține aberația, că: în mia de ani, pe pământ nu vor trăi oameni, ceea ce este fals, întrucât Satana este închis în Adânc, tocmai pentru ca să nu mai înșele oamenii care vor trăi pe pământ în mia de ani, așa cum citim în Apoc. 20.3. După mia de ani, oamenii care vor fi pe pământ (Apoc. 20.8), îndemnați de către diavol, care va fi dezlegat (va ieși din adânc), vor înconjura tabăra sfinților și cetatea prea iubită.

     - Ellen White susține aberația că: cei care vor înconjura tabăra sfinților și cetatea, sunt acei oameni care vor învia imediat înainte de judecata de la scaunul alb, ceea ce este fals, întrucât învierea morților va avea loc după aruncarea diavolului (care, după mia de ani, va amăgi oamenii care vor trăi pe pământ în mia de ani) în iazul de foc (Apoc. 20.10,12-13).   

    11. Pe pagina a 17-a a capitolului 18, (297 a cărţii), este elogiat periculosul înşelător William Miller, afirmându-se despre acesta, că avea “o forţă intelectuală puternică, înţelepciunea Cerului şi un raţionament sănătos”!

     Încercând să dreagă năzbâtiile jalnice şi aberante ale lui Miller, începând cu  capitolul 23, E. White elaborează şi ea un raţionament tot la fel de aberant, potrivit căruia Miller nu a greşit prea tare când a spus că Domnul Isus Hristos va veni pe Pământ în 1844. Ea încearcă să acrediteze ideea că, de fapt, Domnul Isus Hristos a venit într-adevăr în anul 1844 (oare de unde o fi venit?) dar nu pe Pământ ci în Sanctuarul din cer (adică a venit din Sanctuarul din cer tot în Sanctuarul din cer !).

     - Orice om normal, cu bun simţ, apreciază că este aberant să elogiezi un om, după ce s-a dovedit în mod clar că acesta a reuşit să manipuleze şi să înşele (amăgească) mase mari de oameni, făcându-i să creadă că Domnul Isus Hristos va veni a doua oară pe Pământ în anul 1844.

     12. Pe paginile 1-4 ale capitolului 24, (375-377 a cărţii), scrie că de-abia în anul 1844, Domnul Isus Hristos a venit la Dumnezeu Tatăl, în Locul Preasfânt al Templului.

     - Afirmaţie falsă, întrucât Biblia ne spune că Domnul Isus a venit la Dumnezeu Tatăl după 40 de zile de la învierea Sa. Faptul că El era la Dumnezeu Tatăl rezultă şi din F.A. 7.55-56.

     13. Pe pagina a 3-a a capitolului 25, (385 a cărţii), scrie că judecata oamenilor a început în anul 1844 în cer.

     Pe pagina a 10-a a capitolului 28, (432 a cărţii), scrie: “Judecata are loc acum în Sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va ajunge la cei vii”.

     - Afirmaţii aberante. Este evident că la Dumnezeu, care cunoaşte totul despre toţi, şi care ştie tot ce va urma, înainte ca să se întâmple (Deut. 31.16-18; Ps. 139.16; 2 Împ. 19.25; Isaia 37.26; 46.10; Rom. 8.28-30), nu poate dura judecata sute de ani şi nu poate avea loc o judecată fără ca inculpaţii să fie de faţă. Oare se gândea E. White şi la faptul că au fost judecaţi şi oamenii care încă nu se născuseră?

    14. Pe pagina a 11-a a capitolului 23, (373 a cărţii), scrie: “Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărţitură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor pocăiţi, le asigura iertarea şi primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărţi. Şi aşa cum în serviciul simbolic se făcea o lucrare de ispăşire la încheierea anului, tot astfel, înainte ca lucrarea lui Hristos pentru mântuirea oamenilor să se încheie, o lucrare de ispăşire trebuie făcută pentru îndepărtarea păcatului din Sanctuar. Acesta este serviciul care a început atunci când s-au încheiat cele 2300 de zile. La data aceea, aşa cum a fost prorocit de profetul Daniel, Marele nostru Preot a intrat în Locul Preasfânt pentru a îndeplini ultima parte a lucrării Sale solemne – curăţirea Sanctuarului.”

     Pe ultima pagină (a 12-a) a capitolului 23, (374), scrie: “... în anul 1844, Hristos a intrat atunci în Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc, pentru a îndeplini lucrarea de încheiere a ispăşirii ...”

     Pe pagina a 6-a a capitolului 24, (380 a cărţii), scrie: “... pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii ...”.

     Pe pagina a 10-a a capitolului 28, (432 a cărţii), scrie: “Trăim acum în ziua cea mare de ispăşire”.

     Pe pagina a 5-a a capitolului 41, (580 a cărţii), scrie: “... când lucrarea de ispăşire din Sanctuarul cresc se va încheia ...”.

     - Referitor la exprimarea: “... lucrarea lui Hristos pentru mântuirea oamenilor să se încheie”, orice om cu bun simţ poate aprecia că este aberant să spui că lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea oamenilor nu s-a încheiat!

     - Referitor la exprimările ciudate: “... o lucrare de ispăşire trebuie făcută pentru îndepărtarea păcatului din Sanctuar”, “... pentru a îndeplini lucrarea de încheiere a ispăşirii ...”, “... când lucrarea de ispăşire din Sanctuarul cresc se va încheia ...”, “Trăim acum în ziua cea mare de ispăşire”, bunul simţ al oricărui creştin îi arată, că este aberant să spui că lucrarea Domnului Hristos de ispăşire nu s-a încheiat pe cruce, şi ar mai trebui, începând cu anul 1844 să mai ispăşească iar păcatele oamenilor, când El Însuşi a spus: “S-a isprăvit! ” (Ioan 19.30; 17.4).

     15. Pe pagina a 11-a a capitolului 23, (373 a cărţii), scrie: “Marele nostru Preot a intrat în Locul Preasfânt pentru a îndeplini ultima parte a lucrării Sale solemne – curăţirea Sanctuarului.”, iar pe pagina 3-a a capitolului 24, (377), scrie: “Intrarea lui Hristos ca Mare Preot în Locul Preasfânt pentru curăţirea Sanctuarului...”

     - Bunul simţ ne spune că este aberant să foloseşti exprimări de felul: “îndepărtarea păcatului din Sanctuar” şi “curăţirea Sanctuarului”, întrucât sanctuar înseamnă loc sfânt, adică un loc curat, care, evident nu are nevoie să fie curăţit!

     16. Pe ultima pagină (a 12-a) a capitolului 23, (374 a cărţii), scrie: “... păcatele celor ce se pocăiesc sunt aşezate prin credinţă asupra lui Hristos şi transferate, în fapt, asupra Sanctuarului ceresc.”

     - Este evident că jertfa Domnului Isus Hristos de pe cruce a fost suficientă pentru ispăşirea tuturor păcatelor care au fost sau vor fi făcute de către oameni. Este nu numai o aberaţie, ci chiar şi o hulă la adresa Domnului Isus Hristos, să spui că după momentul morţii Sale, asupra Domnului Isus Hristos mai sunt transferate păcate. De asemenea, este aberant să spui că Domnul Isus Hristos ar fi transferat, la rândul Său, aceste păcate asupra ... Sanctuarului, adică locului sfânt şi fără păcat.

     17. Referitor la vedenia din Daniel 8.1-14 şi a mesajului îngerului referitor la vedenie din Daniel 9.24-27, Pe pagina a 9-a a capitolului 18, (289 a cărţii), se afirmă că cele două perioade: de 2300 de zile (care de fapt ar fi 2300 de ani !) şi de şaptezeci de săptămâni (care de fapt ar fi 490 de ani !), trebuie să înceapă în acelaşi timp.

     - Afirmaţie falsă, nesusţinută nici de Biblie, nici de vreun raţionament normal.

     18. Pe pagina a 4-a a capitolului 31, (455 a cărţii), scrie: “Dacă Hristos nu i-ar fi împiedicat, demonii ar fi aruncat în mare nu numai porcii, ci şi pe păzitorii şi pe proprietarii lor”.

     - Afirmaţie fantezistă, nesusţinută de Biblie şi foarte puţin plauzibilă, în contextul în care demonii nu aveau de ce să-i omoare pe nişte oameni care, l-au rugat pe Domnul Isus Hristos să plece de la ei (Matei 8.34), şi care se pare că aveau oricum de gând în continuare să crească porci, contrar poruncii lui Dumnezeu.

     19. Pe paginile 4-7 a capitolului 33, (473-476 ale cărţii), scrie că în iazul de foc, nu va fi un foc care va arde veşnic.

     - Afirmaţie falsă, nesusţinută de Biblie. Domnul Isus Hristos vorbeşte despre focul veşnic (Matei 18.8; 25.41; Marcu 9.43-48; Apoc. 14.10-11; 19.3; 20.10).

     - Dumnezeu ne spune că cei ce vor fi aruncaţi în iazul de foc NU VOR ARDE REPEDE şi nu se vor face scrum, ci vor fi chinuiţi o veşnicie (Marcu 9.43-47; Apocalipsa 14.9-11; 19.20; 20.10). 

     - În Matei 18.8, scrie : „Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul veşnic”.

     - În  Matei 25:41, scrie :  Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!

     - În Marcu 9.43-47, citim : Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâni, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge. Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.

      - În Apocalipsa 14.9-11, scrie : Apoi a urmat un alt înger, al treilea şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei!

      - În Apocalipsa 19.20, citim astfel: „Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă”.

      - În Apocalipsa 20.10, scrie : „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, UNDE ESTE FIARA ŞI PROOROCUL MINCINOS. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”.

      - Deci, atunci când diavolul va fi aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, el se va întâlni acolo cu FIARA ŞI PROOROCUL MINCINOS, care au fost aruncaţi în iazul de foc în urmă cu o mie de ani. Iată că Biblia ne spune că fiara şi proorocul mincinos nu au ars repede şi nu s-au făcut scrum, timp de o mie de ani ...

      - Din versetele amintite mai sus, se vede deosebit de clar, ignoranţa crasă a celor care spun că, cei ce vor fi aruncaţi în iazul de foc vor arde repede şi se vor face scrum, şi nu vor fi chinuiţi o veşnicie.

     20. Pe pagina a 13-a a capitolului 33, (482 a cărţii), scrie: “Pe rătăcirea fundamentală a nemuririi naturale a sufletului se bazează învăţătura cu privire la starea de conştienţă în moarte...”, iar pe pagina a 6-a a capitolului 36, (518 a cărţii), scrie: “... rătăcirea papală despre nemurirea naturală a sufletului şi conştienţa omului în moarte...”.

     Sunt mai multe pasaje în această carte unde, pentru a manipula oamenii neştiutori, Ellen White leagă în mod tendenţios : spiritismul, care este condamnat de către Dumnezeu, de adevărul biblic incontestabil enunţat de către Dumnezeu, referitor la conştienţa sufletului după moarte.

     Folosindu-se de acest truc simplu, cum că ar face spiritism creştinii (ceea ce este fals !), şi de adevărul biblic referitor la faptul că după moartea omului, acesta nu mai ştie ce se petrece pe pământ de unde a plecat, E. White încearcă să acrediteze ideea că după moartea omului, sufletul său încetează să existe, şi ca atare acesta nu este conştient de ce se întâmplă cu el în locul unde acesta se află după moartea omului.

     - Întrucât Ellen White nu spune în mod foarte clar ce se întâmplă după moartea omului, cu partea componentă a omului numită suflet, încercând poate să sugereze faptul că : fie sufletul rămâne în trup, fie se distruge, fie pur şi simplu încetează brusc să mai existe, vom arăta ce ne spune Dumnezeu, în Cuvântul Său din Sfânta Scriptură, referitor la ce anume se întâmplă cu sufletul omului după moartea sa :

 Între spiritism şi conştienţa sufletului după moarte nu este nici un fel de legătură, în primul rând pentru faptul că spiritul şi sufletul sunt două părţi absolut distincte ale omului (Isaia 26.9; 1 Tes. 5.23; Evrei 4:12). Creştinii nu fac spiritism şi nu sunt absolut deloc interesaţi de spiritism, întrucât a face spiritism este o îndeletnicire interzisă de către Dumnezeu (Lev. 19.31; 20.6,27; Deut. 18.10-11).

Întrucât chiar şi pentru oamenii care au trăit înainte de întruparea lui Dumnezeu-Fiul în persoana Domnului Isus Hristos, modalitatea de mântuire a fost aceeaşi, după ce Domnul Isus Hristos a murit pe cruce, El a mers în Locuinţa morţilor, pentru a propovădui Evanghelia şi celor morţi (1 Petru 4.6). În acest fel, toţi oamenii care au murit înainte de venirea Domnului Isus Hristos pe Pământ, au luat cunoştinţă de faptul că mântuirea este posibilă doar prin credinţa în jertfa Sa mântuitoare. Morţii care au crezut în Evanghelia propovăduită de către Domnul Isus Hristos (Ioan 5.25,28-29), au înviat şi s-au arătat oamenilor (Matei 27.52-53).

      Până la producerea acestor evenimente deosebite, Locuinţa morţilor cuprindea sufletele (Ps. 16.10; 49.15) tuturor oamenilor (Iov 30.23; Ps. 89.48; Is. 14.9-10; Ezec. 32.21), adică atât sufletele celor care au avut credinţă în Dumnezeu, şi au împlinit efectiv în vieţile lor poruncile Sale, care fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu, cât şi pe acelea ale oamenilor care au nesocotit aceste porunci, care după judecata de apoi vor fi aruncaţi în iazul de foc.

    Conform mesajului Domnului Isus Hristos conţinut în versetele Luca 16.19-31, sufletele oamenilor care au murit după învierea sfinţilor care au trăit în perioada Vechiului Testament (Matei 27.52-53), nu au mai mers toate în acelaşi loc, adică în Locuinţa morţilor, aşa cum se întâmpla în perioada Vechiului Testament (Ps. 16.10; 49.15). Fiecare suflet a mers într-unul unul dintre cele două locuri absolut distincte, precizate de către Domnul Isus Hristos, Locuinţa morţilor sau sânul lui Avraam (Luca 16.22-26). Sufletele creştinilor autentici (adică a acelora care fac parte cu adevărat din Biserica Domnului Isus Hristos), nu au mai mers în Locuinţa morţilor (Matei 16.18), ci într-un alt loc numit Sânul lui Avraam (Luca 16.22), complet diferit de Locuinţa morţilor (Luca 16.26).

În 1 Împ. 17.21-22, citim astfel : „Şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, Te rog, fă să se întoarcă sufletul copilului în el!”. Domnul a ascultat glasul lui Ilie, şi sufletul copilului s-a întors în el, şi a înviat.”

     Desigur că pentru ca sufletul să se poată întoarce înapoi în trupul pe care îl părăsise, este evident că sufletul plecase undeva în timpul când nu a mai fost în trup, şi nici într-un caz nu se distrusese sau pur şi simplu încetase să mai existe, aşa cum afirmă unii oameni în necunoştinţă de cauză !

     Sufletul nu poate rămâne în trup cum sugerează unii, întrucât Sfânta Scriptură ne învaţă că la moartea omului, acesta “îşi dă şi sufletul” (Gen. 35.18; 1 Împ. 19.4; Iov 14.10; Luca 21.26; F.A. 5.5,10). Iată că la moartea omului, sufletul său (Ps. 16.10; 49.15) nu va mai putea rămâne în trup (Fil. 1.24), şi ca atare va “pleca” (2 Tim. 4.6) din acesta, fiind dezbrăcat de trupul de carne, care în 2 Petru 1.14 este numit “cort”. Datorită faptului că la moartea omului, sufletul său se mută (Fil. 1.23) de pe Pământ, din trupul unde a locuit, într-un alt loc (Luca 16.22-23), el nu mai este conştient de nimic din ceea ce se întâmplă în continuare pe Pământ, de unde s-a mutat (2 Cron. 34.28; Iov 14.20-21; Ecl. 6.12; 7.14; 9.5-6). Întrucât Dumnezeu este adevăratul proprietar al sufletului oricărui om (Iov 12.10; Ezec. 18.4), la moarte, omului i “se va cere înapoi sufletul” (Luca 12.20).

 În Fil. 1.20-24, apostolul Pavel scrie aşa : „Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup.”

     Iată că la un moment dat, după moarte, sufletul oricărui om mântuit nu încetează să existe ci trăieşte în alt loc diferit de trupul din care a plecat, altfel spus „se mută” din casa pământească, adică din trupul său de carne, într-un minunat cort veşnic (Luca 16.9; 2 Cor. 5.1-4), “împreună cu Hristos” (Fil. 1.23). Astfel, după atâta pribegie “departe de Domnul”, prin părăsirea trupului pământesc, acesta va ajunge în sfârşit “acasă la Domnul” (2 Cor. 5.6-9).

 Pentru a preciza în detaliu, cu claritate, unde anume merge sufletul omului după moarte, când va părăsi trupul, putem citi versetele Luca 16.19-31, unde Domnul Isus Hristos ne vorbeşte despre unele evenimente care se produc după moartea oricărui om (Luca 16.22), în timp ce pe planeta Pământ viaţa continuă să se desfăşoare (Luca 16.27-28).

     Domnul Isus Hristos a spus că Lazăr “a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam” (Luca 16.22), iar bogatul “era în Locuinţa morţilor, în chinuri” (Luca 16.33).

     Oare îngerii au dus în sânul lui Avraam toate cele trei părţi componente ale lui Lazăr, adică : trupul, duhul şi sufletul ?

     Oare au ajuns în Locuinţa morţilor, în chinuri, toate cele trei părţi componente ale bogatului, adică : trupul, duhul şi sufletul ?

     Desigur că, după ce Lazăr şi bogatul au murit, fiecare din ei s-a dezmembrat (2 Cor. 5.1) în cele trei părţi componente : trup, duh şi suflet (1 Tes. 5.23), care, de acum nu mai coexistau împreună. Trupurile au fost îngropate, iar duhurile s-au întors la Dumnezeu (Ecl. 12.7).

     Atunci, ce a vrut să ne înveţe Domnul Isus Hristos, când a spus că Lazăr “a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”, iar bogatul al cărui trup a fost şi el îngropat (Luca 16.22), “era în Locuinţa morţilor, în chinuri” (Luca 16.33) ?

     Desigur că prin această exprimare, Domnul Isus Hristos ne învaţă că după moartea sa, o anumită parte componentă a omului poate fi dusă de îngeri în sânul lui Avraam, sau poate ajunge în Locuinţa morţilor, în chinuri. Dumnezeu ne învaţă că această parte componentă a omului continuă să existe, fiind conştientă de toate cele ce i se întâmplă în acel loc unde se află (Luca 16.23-31; Ezec. 32.21).

     Să vedem care este acea parte componentă a omului, care continuă să existe după moartea sa, într-unul dintre cele două locuri distincte.

     În Ps. 89.48, citim astfel : “Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din Locuinţa morţilor ?”. Din acest verset aflăm că în perioada Vechiului Testament, sufletele tuturor oamenilor care mureau, continuau să existe în Locuinţa morţilor. Totuşi oamenii credincioşi, aveau nădejdea că sufletele lor nu vor rămâne pentru totdeauna în Locuinţa morţilor. Astfel, proorocul şi împăratul David, a spus : “… nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor …” (Ps. 16.10); “Doamne, Tu mi-ai ridicat sufletul din Locuinţa morţilor …” (Ps. 30.3); “… Tu îmi izbăveşti sufletul din adânca Locuinţă a morţilor” (Ps.86.13 ). Din versetul : “… Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din Locuinţa morţilor …” (Ps. 49.15), aflăm că şi autorii acestui psalm aveau aceiaşi nădejde. De asemenea, aşa nădăjduia şi împăratul Solomon, care scrie : “Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din Locuinţa morţilor” (Prov. 23.14).

 Pentru a accentua faptul că sufletul omului poate fi, ori mântuit (Ps. 116.4; Ezec. 14.14; Luca 9.56; Evrei 10.39; Iacov 1.21; 5.20), ori pierdut (Matei 10.28; 16.26), Dumnezeu ne învaţă că în perioada Noului Testament, după moarte, pentru suflet (Ps. 16.10; 49.15) există doar două destinaţii posibile (Prov. 15.24). Domnul Isus Hristos se referă la cele două locuri distincte, unde se află sufletele celor morţi în aşteptarea învierii (Apoc. 20.4-5), numindu-le în mod simbolic: “sânul lui Avraam”, respectiv “Locuinţa morţilor” (Luca 16.22-23). Sânul lui Avraam este un loc de mângâiere (Luca 16.25), situat undeva în cer, sub altarul (Apoc. 6.9) care este înaintea scaunului de Domnie al lui Dumnezeu (1 Sam. 25.29; Fil. 1.23). În acest loc sunt sufletele celor mântuiţi. Locuinţa morţilor este un loc de chin (Luca 16.23-25), situat undeva în adâncime (Num. 16.30-34; 1 Sam. 2.6; Prov. 15.11,24; Is. 14.15; Luca 10.15; Ef. 4.9). În acest loc se află sufletele oamenilor nemântuiţi (Iov 24.19; Ps. 9.17; 31.17; 55.15).

 Din toate versetele amintite mai sus, rezultă că partea componentă a omului, care continuă să existe după moartea sa, într-unul dintre cele două locuri distincte, este sufletul. Datorită faptului că, la moartea omului sufletul său se mută (Fil. 1.23), în unul dintre cele două locuri menţionate de către Domnul Isus Hristos în Luca 16.22-23, el nu mai este conştient de nimic din ceea ce se întâmplă în continuare pe Pământ, de unde s-a mutat (2 Cron. 34.28; Iov 14.20-21; Ecl. 6.12; 7.14; 9.5-6). Să vedem acum dacă sufletul unui om care a murit este conştient de sine şi de tot ce se întâmplă în locul unde acesta s-a mutat.

 Din mesajul Domnului Isus Hristos, cuprins în Luca 16.19-31, aflăm atât ce “gândea” patriarhul Avraam, la un anumit timp după moartea sa (Luca 16.23-31), precum şi o mulţime de alte lucruri importante, printre care le amintim pe următoarele: După moarte, sufletele oamenilor nemântuiţi “se chinuiesc” în Locuinţa morţilor (Ps. 16.10; 49.15; F.A. 2.27,31), în timp ce sufletele creştinilor sunt “mângâiate” într-un loc minunat numit metaforic “sânul lui Avraam”. Acest loc minunat, unde sufletele creştinilor vor fi în prezenţa Domnului Isus Hristos (Fil. 1.23; 2 Cor. 5.8), este situat undeva în cer, “sub altarul” (Apoc. 6.9), care se află înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Apoc. 8.3; 9.13). Sufletele oamenilor care au murit, îşi pot aminti (Luca 16.25) amănunte legate de anumite evenimente petrecute în viaţa pământească. Fiind perfect conştient de locul “de chin” (Luca 16.28) unde se află, sufletul bogatului este preocupat de cei cinci fraţi ai săi care au rămas pe Pământ, şi ar dori să-i îndemne să se pocăiască (Luca 16.30), pentru a nu ajunge şi ei în locul îngrozitor unde se află acesta. Fiindcă în locul de chin, numit Locuinţa morţilor, se află suflete (Ps. 16.10; 49.15), care sunt imateriale, am putea să ne punem întrebarea: oare cum se pot chinui aceste suflete ? Întrucât din sufletul omului izvorăsc sentimente, dorinţe, diverse stări afective, etc., chinul acestor suflete este doar de natură spirituală. Iată două dintre motivele, în virtutea cărora sufletele oamenilor nemântuiţi, care se află în Locuinţa morţilor “se chinuiesc” : sunt conştiente de faptul că se află acolo unde sunt sufletele oamenilor răi (Ps. 9.17; 31.17), loc care, spre deosebire de “sânul lui Avraam”, nu este în cer, în preajma lui Dumnezeu; sunt conştiente de faptul că prezenţa lor în acel loc, va atrage după sine în viitor, participarea la judecata finală în calitate de inculpaţi, şi inevitabila pedeapsă, care va consta în aruncarea în iazul de foc (Apoc. 20.11-15).

Desigur că sufletele aflate în sânul lui Avraam sunt “mângâiate”, întrucât : sunt conştiente de faptul că se află în acel loc, care este undeva în cer, sub altarul (Apoc. 6.9) care este înaintea scaunului de Domnie al lui Dumnezeu (1 Sam. 25.29; Fil. 1.23); sunt conştiente de faptul că prezenţa lor în acel loc, le dă certitudinea că sunt într-adevăr mântuite (Apoc. 6.9-11,7.9-17). Citind versetele: Is. 14.9-10; Ezec. 32.21, aflăm că, pe lângă faptul că sufletele din Locuinţa morţilor sunt perfect conştiente de situaţia în care se află, între ele există şi anumite relaţii. Pentru a sublinia acest lucru, Sfânta Scriptură ne relatează, în mod simbolic, că aceste suflete conversează între ele, “vorbesc”, “strigă” (Apoc. 6.9-11).

 Citind versetul Luca 23.43, aflăm că Domnul Isus Hristos a adresat unui tâlhar care s-a încrezut în El, următoarele cuvinte: “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”. Din această afirmaţie categorică, aflăm că după moartea acelui tâlhar, sufletul său a mers în sânul lui Avraam, loc aflat în apropierea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Această afirmaţie a Domnului Isus Hristos ne arată că în ziua când a fost omorât, El a trecut şi prin sânul lui Avraam, unde l-a întâlnit pe tâlhar. Desigur că după ce Domnul Isus Hristos a fost omorât, duhul Său era tot viu, exact ca şi atunci când trăia în trup (1 Petru 3.18-19). Să nu uităm că Domnul Isus Hristos este Dumnezeu (Ioan 1.1,14; 10.30,38), care este Duh (Ioan 4.24), şi ca atare are capacitatea supranaturală de a fi prezent simultan atât în cer cât şi pe pământ (Ioan 3.13), exact ca şi Duhul Sfânt (1 Ioan 5.7-8), dar şi în oricare alt loc din Univers, cum ar fi sânul lui Avraam sau Locuinţa Morţilor. Iată cum a fost posibil, ca după ce a fost omorât, să fie prezent atât în sânul lui Avraam, cât şi în Locuinţa Morţilor (1 Petru 4.6), pentru ca morţii, care erau perfect conştienţi de tot ce se întâmplă cu ei în locul unde se află, să poată recepţiona de la El, propovăduirea Evangheliei. Aşa cum ştim, Domnul Isus Hristos S-a înălţat la cer (F.A. 1.9-11) pentru a Se stabili definitiv (Ioan 20.17) la dreapta Tatălui (F.A. 7.55-56), doar după patruzeci de zile de la înviere. Din versetele : Is. 14.9-10; Ezec. 32.21; Ioan 5.25,28; 1 Petru 3.18-19; 4.6; Apoc. 6.9-11, aflăm că sufletele celor morţi sunt perfect conştiente, de absolut tot ceea ce se întâmplă cu ele, în locul în care se află.

     Aceleaşi evenimente care s-au produs cu oamenii, despre care Sfânta Scriptură ne relatează că au fost înviaţi temporar, adică revenirea sufletului (1 Împ. 17.21-24; F.A. 20.9-12) şi duhului (Ezec. 37.5-6,8-10; Luca 8.55; Apoc. 11.11) înapoi în trupul pe care-l părăsiseră, se vor întâmpla şi la învierile succesive ale morţilor, care vor urma la momente diferite (1 Sam. 2.6; Is. 26.19; Dan. 12.2; Matei 22.31; Marcu 12.25-27; Luca 20.35-38; Ioan 5.28-29; F.A. 4.2; 1 Tes. 4.16-17; Apoc. 20.4-6,12-13).

     Înainte de răpirea Bisericii (1 Tes. 4.14-17), va avea loc prima tranşă din întâia înviere a morţilor, şi anume învierea celor neprihăniţi (Luca 14.14). Atunci, sufletele aflate în “sânul lui Avraam”, vor primi câte un duh (Ezec. 37.5-6,9-10; Apoc. 11.11) şi un trup de slavă (1 Cor. 15.43), ceresc, strălucitor (1 Cor. 15.40-44), nemuritor (1 Cor. 15.53-54), ca şi al Domnului Isus Hristos (1 Ioan 3.2).

    21. Pe pagina a 6-a a capitolului 25 (387 a cărţii), citându-se o altă lucrare, scrie că: “Sabatul stă chiar la temelia închinării divine”.

     - Afirmaţie falsă, nesusţinută de către Biblie, întrucât atât Domnul Isus Hristos cât şi apostolul Pavel, îndeamnă creştinii să se roage neîncetat (Luca 18.1; 21.36; 1 Tes. 5.17), nu numai o zi pe săptămână. Rugăciunea neîncetată era practicată şi în Vechiul Testament (Ps. 40.16; 70.4). Atunci când un slujitor al lui Dumnezeu înceta să se roage acesta păcătuia împotriva Domnului (1 Sam. 12.23).

    22. În mai multe capitole, printre care le amintim pe următoarele : 25, 26, 35, 36, 39, se accentuează că Sabatul reprezintă un sigiliu al lui Dumnezeu, şi că el nu se referă la ziua de duminică ci la ziua de sâmbătă. Iată adevărul biblic despre Sabat :

- Porunca privitoare la respectarea Sabatului a fost dată de către Dumnezeu doar poporului Israel (Exod 31.13-16; Lev. 19.1-3,30; 23.38; 26.2,46). În Deut. 5.15, citim că porunca privitoare la ţinerea Sabatului a fost dată doar evreilor, doar pentruca să-şi aducă aminte de marea binecuvântare, prin care Dumnezeu i-a eliberat în mod minunat din robia în care trăiau în Egipt (Deut. 5.15).

- În prezent, creştinii trăiesc în perioada harului (Rom. 6.14-15; Ioan 1.17), care este cuprinsă între momentul jertfei Domnului Isus Hristos şi momentul răpirii Bisericii (Rom. 6.14).

În perioada harului acţionează ultimul legământ pe care l-a făcut Dumnezeu cu oamenii, legământul cel nou (Evrei 8.8-12; 9.15; 12.24), făcut în sângele Domnului Isus Hristos (Matei 26.28; 1 Cor. 11.25).

Acest ultim legământ făcut de către Dumnezeu cu oamenii, numit şi “legământul Duhului Sfânt” (2 Cor. 3.6; Rom. 8.2; Is. 30.1), a înlocuit (Evrei 8.7,13; 7.12,18-19; Gal. 5.18; Ef. 2.15; Col. 2.14) legământul cel vechi, fiind “mai bun” decât acesta (Evrei 7.22; 8.6-13).

Poruncile legământului cel nou nu mai sunt săpate pe nişte table de piatră, ca în vechea Lege, ci sunt scrise de către Duhul Sfânt, direct în inimile creştinilor (Ier. 31.33; Ezec. 36.26-27; 2 Cor. 3.3).

- În F.A. 15.1-35, citim că la un moment dat s-a iscat o controversă puternică între nişte iudei şi apostolii Pavel şi Barnaba. Se punea problema dacă acei creştini, care au trăit la începutul perioadei harului, şi care nu proveneau dintre evrei, mai erau obligaţi să respecte Legea lui Moise (F.A. 15.5,24). Desigur că, în mod implicit, se punea întrebarea dacă aceştia trebuiau să mai respecte anumite porunci din Lege, cum ar fi cea referitoare la tăierea împrejur (F.A. 15.1,5,24), precum şi altele (F.A. 15.10,19,28), cum de pildă era şi ţinerea Sabatului în modul atât de strict (Exod 35.2-3) în care Dumnezeu a poruncit iniţial evreilor să îl ţină, iar ei nu au putut (Ioan 7.19; F.A. 15.10).

Este absolut remarcabil faptul că, Duhul Sfânt precum şi apostolii şi prezbiterii Bisericii din Ierusalim, le-au recomandat creştinilor proveniţi dintre “neamuri”, ca să nu mai respecte decât patru dintre poruncile cuprinse în Legea lui Moise (F.A. 15.19-20,28-29). Desigur că acestea patru, se adăugau în mod evident, la toate acele porunci care existau şi în Lege, şi care au fost reluate, actualizate şi enunţate în mod explicit în Noul Testament de către Domnul Isus şi apostolii Săi.

Cele patru porunci din Legea veche, care trebuie respectate şi de către creştini sunt : ferirea de lucrurile jertfite idolilor, sânge, dobitoace sugrumate, curvie. Iată că printre acestea patru, nu se afla şi păzirea Sabatului.

Primele trei porunci din Legea lui Moise, amintite mai sus, care sunt valabile şi pentru creştini, nu au fost reluate în mod explicit în Noul Testament. Cea de-a patra poruncă se referă la acel tip de curvie de natură spirituală, la care Dumnezeu se referă ca fiind înfăptuită “cu piatra şi lemnul” (Ier. 3.9; 2.27), probabil că acea curvie  comisă prin închinarea în faţa icoanelor (Deut. 4.16; Rom. 1.22-25) sau a chipurilor cioplite, cum ar fi statuile (Exod 20.4).

Pentru a vedea care zi din săptămână ar corespunde zilei libere de Sabat, ar trebui ca mai întâi să cercetăm, dacă odată cu trecerea timpului, nu cumva s-a produs vreo perturbare majoră în sistemul nostru solar, care ar fi putut avea drept urmare, producerea unei neconcordanţe între calendarul nostru actual, şi ziua reală, astronomică în care ne aflăm.

Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu, care este atotputernic, poate oricând să producă o astfel de perturbaţie, poruncind de pildă Soarelui, să nu mai răsară (Iov 9.7; Hab. 3.11).

În Iosua 10.12-14 scrie: “Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul pe Amoriţi în mâinile copiilor lui Israel, şi a zis în faţa lui Israel: ‘Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului, Şi tu, lună, asupra văii Aialonului!’ Şi soarele s-a oprit, şi luna şi-a întrerupt mersul, Până ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui ... Soarele s-a oprit în mijlocul cerului, şi nu s-a grăbit să apună, aproape o zi întreagă. N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel”.

Din versetele citate mai sus, aflăm că pe vremea împăratului lui Israel numit Iosua, a existat o zi neobişnuită, care a durat un interval de timp mult mai mare decât al unei zile calendaristice normale.

Acest fenomen cu totul neobişnuit, nu a putut trece neobservat în diversele zone ale globul pământesc. Astfel, istoricul Herodot ne spune că preoţii egipteni, i-au arătat scrieri vechi, care descriau o zi mult mai lungă decât o zi normală (informaţie aflată în Sidney Collett - All about the Bible - ed. 25, pag. 37). Scrierile vechi chinezeşti, vorbesc de asemenea despre o zi deosebit de lungă, în timpul împăratului Yeo, care se crede că a fost contemporan cu Iosua. La începutul secolului XX, amiralul Palmer a descoperit în Mexic, un document care spune că Soarele a fost observat pe cer în aceeaşi poziţie, aproape o zi întreagă, în anul “celor şapte iepuri”, an care se crede că este acelaşi cu anul în care Iosua a cucerit Canaanul (informaţii aflate într-un articol din revista “Show Shoc”, anul 2, nr. 14).

Fenomenul respectiv a fost cercetat de NASA în 1970. Iată o ştire extrem de interesantă, care a fost comunicată de către Dr. Harold Hill, preşedintele companiei Curtis Engine din Baltimore, U.S.A, consultant în programul spaţial american, ştire care a apărut în ziarul Evening World din Spencer, Indiana, şi care a fost preluată şi de revista Sword of the Lord. Astfel, dr. Harold Hill a declarat: “Cred că unul din cele mai uimitoare lucruri pe care le are Dumnezeu pentru noi azi, s-a petrecut recent cu astronauţi şi oameni de ştiinţă, la Green Belt, Maryland”. În continuare, dr. Hill a arătat că la Centrul Naţional de Aeronautică şi de Cercetări Spaţiale de la Green Belt, Maryland (SUA), se făceau calcule precise, pentru stabilirea orbitelor diverşilor sateliţi. Pentru aceasta, trebuiau mai întâi să fie determinate poziţiile pe care le vor avea în spaţiu, în viitor: Soarele, Luna şi celelalte planete din sistemul nostru solar. Cu ajutorul computerului, au fost calculate poziţiile pe care le vor avea anumite corpuri cereşti, la anumite momente de timp din viitor, în raport cu poziţiile pe care acestea, le-au avut la diverse momente de timp din trecut.

Într-o cercetare mai amplă de acest gen a viitorului şi trecutului, la un anumit moment dat, un calculator a întrerupt brusc execuţia programului, datorită unei erori. Întrucât specialiştii în hardware, au stabilit că respectivul calculator funcţiona corect, iar programul era şi el corect, însemna că eroarea apăruse fie datorită datelor de intrare incorecte, fie datorită rezultatelor care nu erau în concordanţă cu standardele. Până la urmă, specialiştii au descoperit surprinzătorul adevăr: că ar trebui ca în scurgerea vremii, să lipsească o zi.

Ştirea senzaţională relatată mai sus, a umplut paginile multor ziare americane, iar după puţin timp au apărut confirmări ale acesteia, şi de la alte instituţii de prestigiu în cercetări spaţiale, astronomice, ş.a. Desigur că o astfel de ştire senzaţională, putea fi mult amplificată de cei care, analizând-o în contextul versetului Gen. 1.14, considerau în mod formal, că pe timpul lui Iosua, între acele ore când Soarele s-a oprit pe cer, s-a oprit şi timpul.

Din anumite calcule, a rezultat că intervalul de timp, care de fapt lipseşte din scurgerea vremii, datorită perturbaţiei cosmice majore petrecute pe vremea împăratului Iosua, era de numai douăzeci şi trei de ore şi douăzeci de minute, adică aproape o zi întreagă.

Iată că ştiinţa a reuşit să descopere ceea ce este scris în Iosua 10.13: “... Soarele s-a oprit în mijlocul cerului, şi nu s-a grăbit să apună,aproape o zi întreagă”.

Pentru a rezulta ziua întreagă care lipseşte din scurgerea timpului, mai trebuiau “descoperite” încă patruzeci de minute. În Is. 38.7-8 citim astfel: “... ‘Şi iată semnul din partea Domului după care vei cunoaşte că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit: voi întoarce înapoi cu zece trepte umbra treptelor cu care s-a pogorât soarele pe cadranul lui Ahaz’. Şi Soarele s-a dat înapoi cu zece trepte de pe treptele pe care se pogorâse”.

Această nouă minune, referitoare la perturbarea întregului sistem solar, este relatată şi în versetele 2 Împ. 20.9-11. Întrucât cele zece trepte ale cadranului solar al lui Ahaz, sunt echivalente cu patruzeci de minute (informaţie aflată în revista Sword of the Lord, Murfreesboro, Tennesy, 24 apr 1970, pag. 4), misterul zilei care lipseşte din scurgerea timpului, a fost complet elucidat.

Majoritatea analiştilor Bibliei, sunt de părere că cele două perturbări majore, produse de către Dumnezeu în sistemul nostru solar, nu sunt deloc neglijabile, şi că ele însumează într-adevăr o zi calendaristică de douăzeci şi patru de ore.

În ultimii ani multe alte echipe de specialişti, care au beneficiat de tehnologie de ultimă oră, au reuşit „să se întoarcă în timp”, determinând şi ei, destul de rapid, dar nu fără dificultăţi, lipsa unei zile din cronologia mileniului II precreştin ! (cca. 1250 î. Hr.).

Este demn de menţionat faptul că şi Sir Edwin Ball, marele astronom britanic, a stabilit, de asemenea, că lipsesc 24 de ore din scurgerea vremii. Din cele de mai sus, reiese că Biblia a venit în sprijinul cercetătorilor, ajutându-i să descopere care au fost cauzele pentru care, în mod paradoxal, lipseşte o zi din scurgerea timpului.

Cercetătorul şi astronomul W. Maunder de la Observatorul Regal din Greenwich, în lucrarea sa numită Astronomia Bibliei, scrie: “Cu privire la ziua care i-a permis conducătorului evreu Iosua să câştige bătălia de la Bet-Horon (aproape de Gabaon) se cuvine să mai facem câteva precizări. Când Scriptura aminteşte de „oprirea Soarelui”, ea vorbeşte de oprirea concomitentă a Lunii în aceeaşi măsură şi având aceeaşi cauză, ceea ce nu şi-ar fi imaginat niciodată o astronomie străină de cunoaşterea mişcării diurne. În plus, s-a remarcat că amănuntele privitoare la poziţia astrelor, redate în pasajul biblic în mod indirect, sunt în acord cu ceea ce ar fi putut să se petreacă în mod real”. De asemenea, W. Maunder a pretins că a stabilit prin calcule precise, data şi orele între care s-a produs acel senzaţionalul fenomen, datorită căruia Soarele a fost observat pe cer în aceeaşi poziţie, aproape o zi întreagă.

Profesorul Totten din U.S.A., a publicat toate calculele sale astronomice, care reconfirmă ziua lipsă din scurgerea timpului. Astfel, el a mers cu calculele din prezent, înapoi, în sensul invers scurgerii timpului, până la ziua solstiţiului de iarnă, când Iosua a cucerit Canaanul, şi a găsit că bătălia respectivă a avut loc într-o zi de miercuri.

Mergând cu calculele în sensul scurgerii timpului, şi pornind de la o altă dată de referinţă anterioară, spre acea zi neobişnuit de lungă, a ajuns la concluzia că bătălia respectivă a avut loc într-o zi de marţi.

Presupunem acum, că la momentul când s-a produs acel fenomen neobişnuit, existau calendare. Dat fiind faptul că, de regulă, un calendar se întocmeşte înainte de începerea anului, şi că din punctul de vedere al calendarului omenesc, o zi are douăzeci şi patru de ore, probabilitatea cea mai mare, este ca acea zi neobişnuit de lungă, care a început marţi şi s-a terminat miercuri, să fi rămas fragmentată, atât în calendarele vremii, cât şi în cele următoare, în două zile, marţi şi miercuri.

Conform Sfintei Scripturi, o zi este marcată de succesiunea seară-dimineaţă (Gen. 1.5,8,13,19,23,31). Dat fiind acest fapt, acea zi neobişnuită de care am vorbit mai sus, care, potrivit cu eventualele calendare din acele vremuri, a debutat la începutul zilei de marţi şi s-a terminat la sfârşitul zilei de miercuri, trebuie socotită atât din punct de vedere biblic, cât şi din punctul de vedere al zilei reale, astronomice, ca fiind doar o singură zi.

Iată că, atunci când calendarul de la acea dată arăta ziua de miercuri, conform Sfintei Scripturi, potrivit căreia ziua este marcată de succesiunea seară-dimineaţă, ziua reală, adică cea astronomică, era de fapt tot ziua de marţi.

Mergând mai departe, deducem că ziua de joi din eventualele calendare ale acelor vremuri, din punct de vedere biblic şi astronomic, era de fapt miercuri. Printr-un procedeu iterativ, ajungem la concluzia că ziua de duminică din calendare, atât din punct de vedere astronomic (când timpul “s-a oprit”, întrucât “soarele a stat pe loc”), cât şi biblic, corespunde în realitate zilei de sâmbătă.

Având în vedere faptul că, potrivit consideraţiilor de mai sus, există o foarte mare probabilitate ca, ziua de duminică din calendarele noastre actuale, să corespundă, din punct de vedere biblic şi astronomic, zilei de sâmbătă, am putea deduce că acei creştini din ziua de astăzi, care au ca zi de închinare duminica, nu greşesc.

Desigur că sărbătorind duminica, aceştia acordă de fapt cinstea cuvenită zilei de sâmbătă, adică acelei zile care iniţial a fost ziua a şaptea a săptămânii, care a fost sfinţită şi binecuvântată de către Dumnezeu, încă de la începutul creaţiei.

Să reţinem, că sabat este un cuvânt folosit în Sfânta Scriptură pentru a desemna exact o zi nelucrătoare, adică o zi de odihnă (Exod 16.23,26,30; 31.15; 35.2; Lev. 23.3,32), nicidecum pentru a desemna ziua de sâmbătă.

*

Poate că titlul acestei cărţi este sugestiv, întrucât prin conţinutul său (care are atât afirmaţii false cât şi periculoase) reprezintă într-adevăr o adevărată tragedie, care a amăgit, de-a lungul veacurilor, pe toți acei oameni, care se încred în alți oameni (Ieremia 17.5), și nu pot gândi cu capul lor, sau cunosc Biblia în ansamblul său, şi pentru aceia care, de-a lungul veacurilor şi-au însuşit şi au enunţat (citat) mereu aberaţiile conţinute în această carte !

Multă pace tuturor.
Căci s-au strecurat printre voi unii oameni......
Adăugat în 27/01/2014 de statornicul
Mai ales informatiile referitoare la ziua cea lunga de pe vremea lui Iosua sunt extraordinare! Este o sinteza biblico-stiintifica foarte reusita si, desigur, inspirata...
Adăugat în 27/01/2014 de loredanam
Fie ca Dumnezeu să îl binecuvânteze pe autorul acestui eseu absolut remarcabil și eminamente (100%) biblic, să mai scrie și altele din care oamenii să afle adevărul ... Dumnezeu să îi binecuvânteze pe toți vizitatorii acestu site ...
... Și din dragostea extrem de mare pe care o am față de toți oamenii, și pentru a rămâne, totuși în atmosfera Bibliei, să fim atenți, că pentru cei care lansează idei nebiblice pe orice cale (cărți, predici, altele ... ), în Biblie există și astfel de versete : „Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului ... " (Ieremia 48:10), ..., iar pentru cei care se încred în mesaje care nu sunt 100% biblice, există și versete de felul : „Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, ... " (Ieremia 17:5).
Ajută-ne, Doamne, să nu facem lucrarea Ta, cu nebăgare de seamă, adică să nu facem nici o afirmație publică fără a fi chemați la aceasta exact de către Domnul, și fără ca afirmația să fie însoțită de acele versete biblice precise care o confirmă ...
Adăugat în 28/01/2014 de manofgod
Eu am o nelămurire : Cum pot să ascute orbește adventiștii de Ellen G. White, când ea a scria astfel de lucruri care sunt într-o totală discordanță cu Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie ?
Adăugat în 31/01/2014 de rabdatorul
Multă pace tuturor.
Acești așa ziși "frați" sunt printre noi, sunt îmbrăcați în blană de miel dar.....
Adăugat în 03/02/2014 de statornicul
Pentru că acesta este într-adevăr un studiu, putem anexa la el și alte elemente :

1. “Lidera” spirituală adventistă Ellen G. White declarată și SPIRITUL PROFETIC, a spus inițial, că Sabatul trebuie ţinut de vineri, de la ora şase după-amiaza, până sâmbătă, la ora şase după-amiaza.
2. După nouă ani, ea a schimbat ţinerea sabatului: de la apusul soarelui vineri, până la apusul soarelui de sâmbătă.
3. Imediat după ce a declarat ţinerea sabatului, ea a pretins că a fost luată sus în cer, în Locul Preasfânt, arătând că ţinerea sabatului este mai presus de toate poruncile (Early Writings, p. 26).
4. Întrebare: de ce nu i-a spus Domnul nostrum Iisus Hristos că ea a călcat Sabatul primii nouă ani, în fiecare săptămână, pentru că l-a ţinut începând cu ora şase, nu cu apusul soarelui?

5. Ellen G. White avea o poziţie foarte nesănătoasă în ceea ce priveşte relaţiile intime dintre soţ-soţie; ea considera că acest tip de relaţii era un rău necesar, un păcat. Ea avea o mare aversiune faţă de bărbaţi.
„Bărbaţii aceştia sunt mai rău decât brutele; ei sunt demoni în formă de oameni... Bărbaţi şi femei, într-o bună zi veţi afla ce este pofta carnală şi rezultatul satisfacerii ei. Patimă tot atât de josnică poate fi găsită în legătura căsătoriei, cât şi în afara ei... Puterea sistemului nervos a fost risipită de 229 bărbaţi şi femei (adică soţ-soţie), fiind solicitată de acţiuni nenaturale spre a satisface pasiuni josnice; şi această pasiune vulgară, josnică, hidoasă, monstruoasă, pretinde delicatul nume de iubire" (Ellen White, din cartea Mărturii pentru comunitate, paginile. 456-460).
"Ellen G. White scria, in anul 1851, faptul ca "vechiul Ierusalim nu va mai fi reconstruit niciodata".

Fără alte comentarii ...
Adăugat în 03/02/2014 de nefirescul
Întrucât acesta este este un studiu, vom mai introduce elemente, care să clarifice despre cine vorbim ...

Una dintre cele mai aberante afirmații făcute vreodată de către Ellen White este aceasta : “Biblia a fost scrisă de oameni inspirați, dar nu reprezintă gândirea și expresia lui Dumnezeu. Acestea sunt omenești. Dumnezeu – ca autor – nu se regăsește [pe paginile Bibliei] … Dumnezeu nu poate fi judecat pe baza cuvintelor, logicii sau retoricii Bibliei” (dintr-o pagină de manuscris de pe la 1886, inclusa în primul capitol din 1SM).

Am rămas fără grai, când am aflat, cine a fost ... Ellen White ...
Multă binecuvântare la toți ...
Adăugat în 05/02/2014 de duhovnicescul
Dacă e studiu, studiu să fie ...

Citate din Ellen G. White :

"Nou-născuții care sunt alăptați de alte mame vor moșteni temperamentul acestora" Ellen White, Healthful Living page 145

"Creierul conține organe de animale” Ellen White, Healthful Living page 185

"Caracteristicile fizice dobândite, devin genetice " Health Reformer" 1871 -11-01

"Dacă mănânci ouă, rugăciunea îți va fi împiedicată" Counsels on Diet and Foods page 237

"Trebuie să ne rugam pentru cei bolnavi numai după ce ei mărturisesc ca și-au dat zeciuiala la biserică" Heathful Living page 237

Doamne ferește-ne ... să credem așa ceva ...
Dar unii o elogiază până la paroxism ... că doar e guru ... a lor ...
Adăugat în 05/02/2014 de chibzuitul
Sunt într-adevăr aberații în această carte !
Adăugat în 17/12/2014 de mihaild
Statistici
  • Vizualizări: 10211
  • Descărcări: 2
  • Export PDF: 11
  • Favorită: 10
  • Comentarii: 9
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni