„Nu ispiti pe Dumnezeu.” Cu toții am auzit această expresie cel puțin o dată în viață. Poate de la un predicator, de la un frate mai în vârstă sau, dacă provenim dintr-o familie creștină, chiar de la părinții noștri. Dar ce înseamnă cu adevărat să-L ispitești pe Dumnezeu? În primul rând, trebuie să înțelegem că nu există un singur mod de a-L ispiti pe Dumnezeu, ci cel puțin trei. Haideți să ne gândim împreună. La ce vă gândiți atunci când auziți expresia „Nu-L ispiti pe Dumnezeu”? Cel mai probabil, primul lucru care ne vine în minte este poporul Israel în pustie. Și da, acesta este primul mod în care putem să-L ispitim pe Dumnezeu: să vedem puterea și dragostea Lui în viața noastră, iar apoi să ne îndoim de ele. Exact acest lucru l-a făcut Israel. Evreii L-au văzut pe Dumnezeu lovind Egiptul prin cele zece urgii. Au văzut puterea Sa extraordinară manifestându-se, punând în genunchi cea mai puternică națiune a vremii și umilind zeii Egiptului. Dar au văzut și dragostea și grija Lui, pentru că ei nu au fost loviți de urgii. Apoi, după ce faraon i-a lăsat să iasă din Egipt și a început să-i urmărească cu carele de război, Dumnezeu a despărțit marea înaintea lor, iar ei au trecut ca pe uscat. În toate aceste împrejurări, Israel a văzut mâna Celui Atotputernic și purtarea Sa de grijă, însă în pustie a continuat să-L ispitească. Imediat după trecerea Mării Roșii, în Exodul 15, poporul ajunge la Mara. Acolo nu era apă bună de băut și, în loc să ceară ajutorul Domnului, au început să murmure. Dumnezeu îi arată lui Moise un lemn pe care să-l arunce în apă, iar apele devin dulci. În Exodul 16, poporul cârtește împotriva lui Moise și Aaron, plângându-se că nu are hrană și spunând că ar fi fost mai bine să fi murit în Egipt, unde aveau pâine din belșug. Atunci Domnul le promite că în aceeași seară vor mânca carne, iar dimineața vor avea pâine din cer. În acea seară, Dumnezeu trimite prepelițe care acoperă tabăra, iar dimineața pământul este acoperit cu mană. Domnul le poruncește să strângă doar cât le trebuie pentru fiecare zi, iar în ziua a șasea să strângă îndoit, deoarece în ziua a șaptea nu avea să fie mană. Dar și de această dată casa lui Israel nu ascultă: unii strâng mai mult și încearcă să păstreze pentru a doua zi, iar alții ies să adune și în ziua Sabatului. În Exodul 17, poporul cârtește din nou din cauza lipsei apei, iar Dumnezeu intervine încă o dată și le dă apă din stâncă. În Numeri 11, poporul se plânge din nou că nu are carne și își amintește cu nostalgie de Egipt, uitând robia din care Dumnezeu îi izbăvise. Domnul le dă din nou carne din belșug, dar îi și disciplinează pentru atitudinea lor. În Numeri 20, poporul se răscoală din nou împotriva lui Moise și Aaron din cauza lipsei apei, iar Dumnezeu le oferă încă o dată apă în chip minunat. Observați că Dumnezeu nu condamnă niciodată faptul că ei aveau nevoie de apă sau de hrană. Nu le spune să rabde foamea sau setea și nici să se mulțumească doar cu mana. El condamnă însă atitudinea lor: cârtirea, lipsa de credință, răzvrătirea continuă și dorința de a se întoarce în Egipt, de unde El îi eliberase. Dacă suntem sinceri, și noi am făcut la fel. Și noi am văzut puterea și dragostea lui Dumnezeu în viața noastră. Am fost martori ai minunilor Sale. Dumnezeu ne-a schimbat viața radical și a intervenit în situații care păreau fără ieșire. Totuși, la prima dificultate, la primul obstacol, ne-am îndoit, ne-am răzvrătit și am început să privim cu nostalgie spre lucrurile din care Dumnezeu ne-a scos, uitând că odinioară ne rugasem să fim eliberați de ele. Eu însumi am trecut printr-o astfel de experiență. În timpul pandemiei, după ce am pierdut bursa de studii și aveam multe datorii, Dumnezeu mi-a dat un loc de muncă. Îmi plăcea acel serviciu, însă nu reușeam niciodată să merg la biserică. Dumnezeu mi-a deschis apoi o altă ușă și am început să lucrez într-o fabrică. Timp de șase luni am primit contract doar de la o lună la alta. O dată, până în ultima zi, nu m-au sunat pentru prelungirea contractului. Atunci am început să regret că părăsisem vechiul loc de muncă. Mă întrebam dacă mă vor reangaja, dacă voi găsi alt serviciu. Mă temeam și mă îndoiam că acest loc de muncă fusese într-adevăr din partea lui Dumnezeu. Am strigat către Domnul în rugăciune. Astăzi, după mai bine de patru ani, încă lucrez în aceeași fabrică. De aceea vreau să-ți spun: nu te descuraja în vremurile grele și nu-L ispiti pe Dumnezeu. El a purtat deja de grijă vieții tale în trecut și va continua să o facă.

Al doilea mod în care putem să-L ispitim pe Dumnezeu este să știm că un lucru este voia Lui, dar să alegem să luptăm împotriva acestei voințe. Exact aceasta au făcut fariseii.

Matei 16:1–4

„Fariseii și saducheii au venit la Isus și, ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer. Drept răspuns, Isus le-a zis: «Când se înserează, voi ziceți: „Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roșu”; și dimineața ziceți: „Astăzi are să fie furtună, căci cerul este roșu și posomorât.” Fățarnicilor, fața cerului știți s-o deosebiți, și semnele vremurilor nu le puteți deosebi? Un neam viclean și preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. » Apoi i-a lăsat și a plecat.”

Gândiți-vă: ei L-au văzut pe Isus vindecând bolnavi, dând vedere orbilor, eliberând demonizați și predicând cu putere. Și totuși, după toate acestea, I-au cerut încă un semn. Nu pentru că nu aveau suficiente dovezi, ci pentru că acceptarea faptului că Isus făcea voia lui Dumnezeu ar fi însemnat să-și schimbe radical viața. Ar fi trebuit să renunțe la privilegiile lor, să devină smeriți și să înceapă să slujească.

Mai mult, cel puțin o parte dintre farisei știau că Isus era trimis de Dumnezeu.

În Ioan 3:1–2

„Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, și I-a zis: «Învățătorule, știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. »”

Nicodim spune: „Noi știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu.” El nu spune: „Eu știu”, ci „Noi știm”. Acest lucru lasă să se înțeleagă că cel puțin o parte dintre farisei erau convinși că Isus fusese trimis de Dumnezeu și vorbea potrivit voii Sale. Dar nu voiau să renunțe la stilul lor de viață. Ei nu căutau o confirmare, ci un pretext pentru a-L respinge pe Hristos. Și noi procedăm uneori la fel. Știm la ce ne cheamă Dumnezeu și căutăm tot felul de scuze: „Nu am timp”, „Nu sunt capabil”, „Nu am o echipă cu care să lucrez”, „Sunt prea tânăr și lipsit de experiență”. Nu căutăm să aflăm dacă este voia lui Dumnezeu, ci căutăm un motiv care să ne facă să ne simțim îndreptățiți să nu ascultăm.

În sfârșit, al treilea mod în care putem să-L ispitim pe Dumnezeu este să ne punem singuri în situații periculoase, convinși că, pentru că Dumnezeu este credincios, El ne va salva.

Matei 4:5-7

„Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streașina Templului și I-a zis: «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; și ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să-Ți lovești piciorul de vreo piatră.”» «De asemenea este scris», a zis Isus: «Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău. »”

Isus era Fiul lui Dumnezeu și credința Lui era desăvârșită. El nu Se îndoia de Tatăl, dar știa că trebuie să acționeze cu înțelepciune. Nu pentru că Dumnezeu nu L-ar fi putut salva, ci pentru că Dumnezeu ne cheamă și la responsabilitate personală, nu la o credință nechibzuită.

În Proverbele 22:3–4

„Omul chibzuit vede nenorocirea și se ascunde, dar cei proști merg înainte și sunt pedepsiți. Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăția, slava și viața.”

 Scriptura ne învață că omul înțelept vede răul și se ascunde, pe când cel nechibzuit merge înainte și suferă consecințele. Isus Însuși, atunci când știa că nu-I sosise încă ceasul, Se retrăgea din locurile primejdioase. Să învățăm de la El. Nu Se expunea inutil spunând: „Tatăl Meu mă va salva oricum.” El acționa cu prudență atunci când era nevoie de prudență și cu hotărâre atunci când era timpul pentru hotărâre. Dumnezeu ne cheamă să evităm situațiile periculoase care nu fac parte din chemarea Lui și să fim înțelepți. El ne-a dat un duh de înțelepciune, nu de nechibzuință. Ne cheamă să fim responsabili, nu iresponsabili. A te pune intenționat în pericol nu înseamnă credință, ci prezumție și mândrie. Nu lua decizii impulsive, așteptând sau pretinzând ca Dumnezeu să repare consecințele alegerilor tale. Dacă Dumnezeu nu te cheamă să-ți părăsești locul de muncă, nu demisiona doar gândindu-te: „Domnul va purta de grijă.” Riști să ajungi în lipsă. Dacă Dumnezeu nu te cheamă într-o anumită lucrare sau într-o anumită parte a lumii, nu merge doar presupunând că faci voia Lui. Dar dacă Dumnezeu te cheamă, atunci fii ascultător. Când Dumnezeu conduce, El aduce și claritate cu privire la chemarea Sa.

În încheiere, nu-L ispiti pe Dumnezeu. Când vremurile devin grele, adu-ți aminte că Dumnezeu rămâne credincios și va împlini ceea ce a promis. Urmează voia lui Dumnezeu chiar și atunci când nu este ușor, chiar dacă aceasta cere renunțări și sacrificii. Nu te pune în pericol din mândrie sau pentru a demonstra o credință lipsită de înțelepciune. Adu-ți aminte că Isus a fost ispitit în toate lucrurile asemenea nouă, dar fără păcat. Iar noi suntem mai mult decât biruitori prin El.