TRĂSĂTURI ALE BISERICII PRIMARE

O privire înapoi la origini este mereu un exercițiu benefic pentru evaluare. Principiile și practicile primilor creștini trebuie să fie repere pentru conduita urmașilor lui Hristos din toate timpurile. Prin urmare, care au fost trăsăturile credincioșilor individuali și ale comunităților locale în veacul apostolic?

1) Ca o notă generală, observăm că Dumnezeu Duhul Sfânt este întemeietorul și conducătorul Bisericii Primare. Nu sunt puțini cei care spun că Faptele Apostolilor ar fi trebuit să se numească Faptele Duhului Sfânt. Adevărat, Duhul Domnului este Cel care naște Biserica botezândui în Duhul pe ucenici la Rusalii, tot El îi echipează și călăuzește pe urmașii lui Hristos, Duhul Sfânt însoțește cu semne miraculoase mărturia apostolilor, tot El inițiază și disciplinarea pentru a ține Biserica curată.

În Fapte 2:2-4 ni se spune: „... Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească”. Petru explică faptul că această lucrare a Duhului a fost anticipată de Dumnezeu încă de pe vremea profeților timpurii: „Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel: "În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voștri și fetele voastre vor proroci, tinerii voștri vor avea vedenii, și bătrânii voștri vor visa vise! Da, chiar și peste robii Mei și peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu și vor proroci”. (Fapte 2:16-21) Mai apoi, în zilele următoare, „Duhul a zis lui Filip: "Du-te și ajunge carul acesta!"... Când au ieșit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, și famenul nu l-a mai văzut. In timp ce famenul își vedea de drum, plin de bucurie,” (Fapte 8:29,39) Cu privire la misiunea apostolului Pavel este spus că la un moment dat; „au fost opriți de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ținutul Frigiei și Galatiei. Ajunși lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie”. (Fapte 16:6-7)

Iată câteva mostre din Cuvântul Domnului ce demonstrează rolul central al Duhului Sfânt la începuturile Bisericii. Fără Duhul Sfânt nu există Biserică, nici chiar astăzi, de aceea să urmărim în viețile noastre și în comunitatea lui Hristos plinătatea Duhului și călăuzirea Lui cu prioritate.

2) Apoi, primii creștini erau complet angajați în cele ale lui Hristos. Ca să folosesc un termen la modă astăzi aș spune că, viața celor din Biserica Primară era Hristo-centrică. Apostolii și cei din jurul lor și-au modificat și adaptat în așa fel stilul de viață încât să poată împlini cele legate de Împărăția lui Dumnezeu cu prioritate. Și-au părăsit locurile de baștină, meseriile ce le aveau până a-L întâlni pe Domnul le-au abandonat, averile ce le aveau, câte erau, le-au pus la comun, până și la religiile străbune au renunțat bucuroși de dragul de a-L urma pe Domnul Isus. Lepădarea de sine este evidentă și din următoarea afirmație: „Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obște”. (Fapte 4:32)

Prin sublinierea de mai sus nu vrem să predicăm comunismul, dar, într-o vreme în care cei mai mulți creștini aleargă exclusiv după foloasele lor și deloc după ale lui Hristos, zelul creștinilor de la început întru-ale Domnului ar trebui să ne motiveze la consacrare mai mare pentru Dumnezeu.

3) Ucenicii lui Isus erau aprigi mărturisitori ai Domnului. Dacă vreo trăsătură iese în evidență la primii creștini atunci aceasta este preocuparea de a-L mărturisi pe Domnul Isus tuturor cu orice preț. N-au fost interesați de politică, nu i-au speriat temnițele, nu râvneneu la aurul și gloria lumii: ținta lor era evanghelizarea popoarelor păgâne. Cu o îndrăzneală ce venea din altă lume, Îl vesteau pe Hristos tuturor celor cu care intrau în legătură. Și aici avem de învățat.

Este scris că liderii religioși din Ierusalim „le-au poruncit să nu mai vorbească cu niciun chip, nici să mai învețe pe oameni în Numele lui Isus. Drept răspuns, Petru și Ioan le-au zis: "Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit." (Fapte 4:18-20) Am putea spune fără să greșim că în zilele acelea ucenicii au fost supuși unei conversii profesionale, din pescari și funcționari au devenit agenți religioși, evangheliști itineranți.

Nu știu, poate că o conversie atât de radicală nu este necesară astăzi cu fiecare din noi, dar nevoia de a fi martori pentru Hristos în locurile în care ne-a așezat Dumnezeu, acasă, la școală, sau la servici, este la fel de mare. De altfel aceasta este chemarea hritică pentru noi toți până la revenirea Domnului: „Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului." (Fapte 1:8)

4) Subiectul de predică al ucenicilor era unul singur: Isus. "Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învățați pe norod în Numele acesta? Și voi iată că ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră sângele acelui Om." (Fapte 5:28) Predicarea creștină este creștină în măsura în care se vorbește despre Numele acesta, despre Omul acesta care a murit și înviat pentru salvarea omului păcătos. Istoriile Vechiului Testament, temele morale, ilustratele extrabiblice, experiențele personale pot fi utile atâta timp cât servesc mesajului evanghelic ce Îl are în centru pe Isus.

Un detaliu care nu trebuie omis este dat de faptul că atunci când ucenicii vorbeau despre Isus Duhul Sfânt mișca inimile ascultătorilor. Un exemplu îl avem în casa lui Coneliu. Petru spune: „... Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului și să mărturisim că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii și al celor morți. Toți prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor."Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul. Toți credincioșii tăiați împrejur care veniseră cu Petru au rămas uimiți când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat și peste Neamuri” (Fapte 10:34-45) Dacă dorim ca inimile ascultătorilor noștri să fie mișcate de Duhul atunci recomandarea este una singură: predică pe Domnul Isus.

5) Cei care credeau erau botezați prin afundarea în apă imediat sau la scurtă vreme după convertire. Temnicerul „le-a zis: "Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" Pavel și Sila i-au răspuns: "Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit tu și casa ta." Și i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât și tuturor celor din casa lui. Temnicerul i-a luat cu el, chiar în ceasul acela din noapte, le-a spălat rănile și a fost botezat îndata, el și toți ai lui”. (Fapte 16:30-33)

Pretutindeni pe unde treceau înființau biserici locale în fruntea cărora puneau câte un prezbiter responsabil cu predicarea și buna viețiure a celor ce crezuseră. Credincioșii nu se adunau în clădiri speciale ci mai degrabă în case particulare, nu erau servicii speciale de evanghelizare ci întâlniri de predicare a Cuvântul lui Isus și rugăciune către Dumnezeu. „Cei ce se împrăștiaseră mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul”. (Fapte 8:4)

Întâlirile pentru frângerea pâinii aveau loc în prima zi a săptămânii și probabil erau mai degrabă mese obișnuite și mai puțin întâlniri formale ca ale noastre. (Fapte 20:7) În comunitățile creștine din Primul veac păcătoșii erau aspru sancționați (Anania și Safira: Fapte 5). Peste toți domnea o atmosferă de sfințenie: „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea si Samaria, se întărea sufletește și umbla în frica Domnului; și, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulțea”. (Fapte 9:31)

6) Studiul Scripturii, rugăciunea, adunările frățești, Cina, erau discipline comune. Fapte 2:42 a rămas până astăzi versetul definitoriu pentru viața spirituală a creștinilor de pretutindeni: „Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni”.

Predicatorii itineranți mergeu doi câte doi, de regulă unul mai experimentat lua alături un lucrător tânăr. „... Barnaba a luat cu el pe Marcu și a plecat cu corabia la Cipru. Pavel și-a ales pe Sila și a plecat, după ce a fost încredințat de frați în grija harului Domnului. (Fapte 15:39-40)

Misionarii erau trimiși sau chemați de biserici și susținuți de ele atât în rugăciune cât și material, căci este scris: „Și cum vor propovădui, dacă nu sunt trimiși? , și deasemeni, „Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie”. (Romani 10:15; 1Corinteni 9:14)

7) Comunitățile creștine din primul veac erau comunități pașnice. Armele cu care se luptau ucenicii erau adevărul, credința, răbdarea. Când erau loviți și închiși nu se răzbunau ci prin rugăciune își încredințau soarta în mâna lui Dumnezeu. „După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor și le-au istorisit tot ce le spuseseră preoții cei mai de seamă și bătrânii. Când au auzit ei aceste lucruri, și-au ridicat glasul toți împreună către Dumnezeu... ” (Fapte 4:23-24)

Primii creștini erau supuși autorităților pământești până în momentul în care li se cerea să nu mai predice Evanghelia. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”, vor fi spunând ei în cor.

Când erau pedepsiți nu unelteau împotriva stăpânirii ci mai degrabă suportau cu răbdare pedepsele primite de dragul Domnului Isus. „După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniță și au dat în grija temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temnița dinăuntru și le-a băgat picioarele în butuci. Pe la miezul nopții, Pavel și Sila se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închiși îi ascultau. (Fapte 16:23-25)

8) Biserica Primară era o mișcare religioasă deschisă tuturor. Ucenicii, dominați de exclusivismul iudeu, au trebuit să învețe despre universalismul lucrării lui Dumnezeu. (Fapte 10) Mai trârziu Apostolul Pavel avea să explice: „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc care-i despărțea, și, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace; și a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce erați departe, și pace celor ce erau aproape. Căci, prin El, și unii și alții avem intrare la Tatăl, într-un Duh”. (Efeseni 2:11-18)

Prin urmare, întrucât Dumnezeu îi primește pe toți oamenii care se pocăiesc și cred în Isus indiferent de naționalitate, gen, statut, nu avem voie să discriminăm pe nimeni.

9) Comunitatea primilor creștini era și o comunitate unită și când spunem asta nu rostim doar un principiu de dragul de a-l rosti. Unitatea se arată în mai multe aspecte. Scriptura spune că, „Toți cei ce credeau erau împreună la un loc și aveau toate de obște”, și „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă”. (Fapte 2:44,46)

Mai mult, atunci când unul dintre membrii comunității era închis ceilalți se rugau zi și noapte pentru salvarea celui întemnițat. (Fapte 12:5)

Era deasemeni și o unitate doctrinară. Atunci când au apărut divergențe legate de învățătură liderii au căutat să o rezolve numaidecât pentru ca și evreii și neamurile să creadă la fel. (Fapte 15)

Și aici avem de învățat și de îndreptat căci Biserica vremurilor noastre este tare dezbinată și fragmentată cu repercusiuni grave asupra credibilității ei.

10) Speranța creștinilor din Primul Veac ținea de revenirea Domnului Isus. Cu toate că ucenicii s-au muncit să ducă Evenghelia până la marginile pământului și erau conștienți că lumea va fi tot mai bună pe măsură ce oamenii se vor întoarce la Dumnezeu, speranța lor ultimă ținea totuși de glorioasa revenire a Fiului lui Dumnezeu.

Să-l ascultăm pe Petru adresându-se evreilor: „Pocăiți-vă, dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare și să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile așezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime”. (Fapte 3:19-21)

Noi cei din secolul XXI suntem încă și mai îndreptățiți să privim cu speranță spre viitor, spre cer, căci mântuirea este mai aproape de noi decât era de ei. Deci, este vremea să ne trezim din somn, din somnul în care este afundată lumea întreagă, și să strigăm cu mult curaj: „Vino, Doamne Isuse!” (Romani 13:11; Apocalipsa 22:20)