„A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeu în ei înșiși că sunt neprihăniți, și disprețuiau pe ceilalți... ” (Luca 18:9-14)

Isus s-a numit pe Sine, a fost numit de alții, Învățătorul. Lecțiile predate de Domnul vizează practic toate aspectele importante ale vieții omului. Domnul Isus a prezentat, printre altele, și o pildă prin care ne-a învățat cum să ne privin pe noi înșine, cum să ne raportăm la cei din jur, și cum să obținem aprecierea lui Dumnezeu: aceasta este Pilda vameșului și a Fariseului. Pilda a fost rostită cu dedicație: pentru cei încrezuți. Pe vemea aceea fariseii erau cu nasul pe sus. Ei au ajuns, în disprețul lor, chiar să blesteme poporul care nu cunoștea Legea. Cuvântul Domnului însă îi vizează pe toți cei mândri; pe toți cei care se bazează pe propria neprihănire, pe toți cei care îi privesc de sus pe cei din jur.

„Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, și altul vames.” Nu se puteau găsi doi oameni mai diferiți. Fariseii ședeau pe scaunul lui Moise, erau cunoscătorii și păstrătorii Legii, gruparea cea mai religioasă în Israel. Vameșii pe de altă parte erau cei care adunau impozitele pentru ocupantul roman, percepuți ca fiind oamenii cei mai lacomi și stricați.

A. „Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în sine asfel: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta.”  Deci, Fariseul se suie la Templu, stă în picioare, se roagă în tăcere, îi mulțumește lui Dumnezeu, probabil sincer, pentru neprihănirea care considera că o are. Unde greșea totuși fariseul? Se compara cu ceilalți oameni, și-l disprețuia pe aproapele său, pe vameșul acesta. Mai mult, dă impresia că îl laudă pe Dumnezeu, în realitate el își face lui însuși un compliment”. „Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele”,  spune fariseul în rugăciunea sa. Practicarea postului este după voia lui Dumnezeu, există însă două pericole: să devină o ocupație pur exterioară, sau, și, să consideri postul o faptă meritorie. De asemeni, dărnicia prin zeciuială este o faptă bună, însă nu avem voie să ne lăudăm cu ea înaintea oamenilor, și cu atât mai puțin înaintea lui Dumnezeu.

B. „Vameșul sta departe, și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, și zicea; „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”  Fariseul era obișnuit cu Templul, cu rugăciunea, cu disciplinele religioase, era obișnuit cu Dumnezeu chiar. În contrast, vameșul era ezitant, temător și profund îndurerat. De ce? El era conștient de starea lui de păcat și a înțeles că numai mila lui Dumnezeu poate să-l salveze.

Domnul Isus încheie pilda cu următoarea concluzie: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalță, va fi smerit; și oricine se smerește, va fi înălțat”. Domnul apreciază atitudinea și comportamentul vameșului. Socotit neprihănit  înseamnă plăcut lui Dumnezeu. De ce vameșul și nu fariseul? Domnul ne spune motivul: Dumnezeu respinge un om care se înalță pe sine și acceptă pe acela care se vede mic înaintea Lui.

Avem în Pildă o învățătură mai profundă decât pare la prima vedere. MacArthur scrie: „Această parabolă este bogată în adevărul despre îndreptățirea prin credință. Ilustrează perfect modul în care un păcătos care nu se îndreptățește singur poate fi declarat drept înaintea lui Dumnezeu, instantaneu, printr-un act de credință însoțit de pocăință... Scriptura învață sistematic că păcătoșii sunt îndreptățiți atunci când dreptitudinea perfectă a lui Dumnezeu este trecută în contul lor - Gen. 15:6; Rom. 4:4-5; 2Cor. 5:21; Fl. 3:4-9”.