Pocăința
Autor: Iosif Țon  |  Album: Alege viața  |  Tematica: Păcat
Resursa adaugata de pytt72 in 15/03/2022
    12345678910 0/10 X
Referințe

 

POCĂINȚA

 

 

Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine. » Și tatăl le-a împărțit averea. Fiul cel mai tânăr a plecat într-o țară îndepărtată, unde și-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată. După ce a cheltuit tot, a venit o foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a lipit de unul dintre locuitorii țării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni.

Și-a venit în fire și a zis: «Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: 'Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argații tăi. '»

Și s-a sculat și a plecat la tatăl său.

Luca 15:11-20

 

Când Domnul Isus a venit pe pământ și când Și-a început misiunea Lui dumnezeiască, primele cuvinte pe care le-a rostit au fost acestea: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Marcu 1:15).

Primul îndemn al Fiului lui Dumnezeu este pocăința.

După ce Fiul lui Dumnezeu a murit pe o cruce pentru noi, după ce Răstignitul a fost înviat din morți de Tatăl, în prima seară după înviere, când S-a arătat pentru întâia oară ucenicilor, El le-a zis astfel: „Așa este scris și așa trebuia să pătimească Cristos și să învieze a treia zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Luca 24:46-47).

În prima predică creștină, ținută după înălțarea Domnului Isus la cer, la Rusalii, când mulțimile au fost zguduite de ceea ce le-a spus apostolul Petru, când înmărmurite au întrebat: „Fraților, ce să facem?” Petru le-a spus așa: „Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre” (Fapte 2:37-38).

Când marele apostol Pavel a ajuns în cetatea culturii și a științei antice, în lumea Atenei, pe Areopag, când acolo a avut ocazia să proclame Evanghelia, esența a ceea ce a spus el este aceasta: „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). Și când apostolul acesta a trebuit să rezume misiunea sa, esența misiunii sale, el spune așa: „Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case și să vestesc iudeilor și grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Cristos” (Fapte 20:20-21).

Ați observat cum începând cu primul mesaj al Domnului Isus și până la ultimele Lui cuvinte rostite aici pe pământ, cum începând cu prima predică creștină și în toate punctele esențiale ale predicării creștine, ați sesizat, zic, cum în toate acestea un cuvânt iese în evidență, cum se remarcă puternic un îndemn, cum iese el în afară? Și care este acest cuvânt? „Pocăiți-vă!”

Protestantismul este o întoarcere înapoi la mesajul biblic. Reforma religioasă înseamnă întoarcere la esențialul biblic. Și când un grup de asemenea oameni întorși la Biblie au început să predice între români, prin anii 1870-1880, ei au început cu aceasta: „Pocăiți-vă!” De aceea, numele care li s-a dat a fost „pocăiții”. Și nouă astăzi, oamenii ne spun „pocăiți”. De ce? Pentru simplul motiv că am început să predicăm ceea ce a început să predice Cristos, ceea ce a început Petru să vestească, ceea ce a început Pavel să propovăduiască: pocăința. Am chemat oamenii să se pocăiască și dacă oamenii s-au pocăit, celor care au primit mesajul biblic li s-a zis: „pocăiți”.

Acum, ce înseamnă „pocăința”? Iată mesajul pe care mi-l dă Dumnezeu acum pentru tine. Este mesajul esențial al Fiului lui Dumnezeu, al apostolului Petru, al apostolului Pavel, este mesajul esențial al creștinismului către fiecare om, este vestea bună că Dumnezeu nu ține seama de vremea când n-ai știut, dar acum îți spune: „Pocăiește-te!”

„Dar ce înseamnă să mă pocăiesc?” vei întreba, poate.

Cuvântul acesta are o istorie foarte ciudată. Ca să putem înțelege toată bogăția cuvântului „pocăință”, ca să înțelegem ce înseamnă „a te pocăi”, va trebui să explic puțin ciudățenia istoricului acestui cuvânt.

Când s-a tradus Biblia în limba slavonă (slavii au fost oamenii care ne-au dat o parte din sângele pe care îl avem noi), s-a căutat cuvântul care să transmită sensul exact al pocăinței. Și ei au zis Kajticaiti, „a te căi”. Dar pentru că voiau să arate că trebuie să te căiești tare, să regreți profund, au așezat înaintea acestui kajti un prefix de întărire, de accentuare, care în limba slavonă este po-, astfel că au zis: „Căiți-vă tare, pokajti, pocăiți-vă!”

A te căi teribil de tare, a-ți părea cumplit de rău, a te uita la viața ta de până acum, a o vedea cum a fost și a-ți părea rău că a fost așa de urâtă, acesta a rămas înțelesul pentru neamul nostru al cuvântului „pocăință”. Nouă, cuvântul „pocăință” ne sugerează o aplecare cu rușine a capului, o lamentare, o plângere, o părere de rău, o văitare, regret, plâns, părere de rău neexprimabilă prin cuvinte. Așa ceva ne sugerează nouă cuvântul „pocăință”.

Când s-a tradus însă Noul Testament în limba slavonă și apoi în limba română, acesta s-a tradus din limba greacă. Ori, în original, cuvântul acesta avea cu totul și cu totul alt înțeles.

În limba greacă, cuvântul „pocăință” este metanoia. Metanoia înseamnă „schimbarea gândirii”, înseamnă că până acum te-ai uitat în viață într-un fel, ți-ai gândit viața într-un anume chip, iar acum îți schimbi felul de a-ți vedea viața. Până acum ai avut o anumită atitudine față de viață și față de Dumnezeu, iar acum îți schimbi această atitudine față de viață, față de lume și față de Dumnezeu.

Dar nu e suficient să rămânem la greci. Domnul Isus a vorbit în limba aramaică și în limba ebraică. Și cuvântul ebraic care a ajuns să fie tradus în limba greacă prin meifanoia este tășubah, care înseamnă acum cu totul altceva decât metanoia.

Tășubah înseamnă „întoarcere”. Ideea fundamentală în limba ebraică a Vechiului Testament pornește de la conceptul de căpetenie despre om. Omul a fost creat numai cu puțin mai prejos de Dumnezeu. Așa ne spune Psalmul 8. Pe om, Dumnezeu l-a destinat să fie stăpânul Universului. Dar omul acesta și-a refuzat destinul; omul I-a întors spatele lui Dumnezeu, omul a plecat de la Dumnezeu. Într-o imagine modernă, omul ar fi ca o rachetă care a fost lansată spre inima Universului, să zicem. Racheta aceasta însă s-a abătut din cale și treptat-treptat s-a întors, astfel că în loc să meargă către ținta ei, ea gonește către hăurile Universului, către pierzanie, spre moarte. De aceea, problema cea mare este s-o întorci înapoi, s-o redirecționezi, s-o pui din nou pe traiectoria ei inițială, către destinul divin.

Omul I-a întors spatele lui Dumnezeu și merge pe traiectoria lui proprie, care înseamnă pierzanie. Esența păcatului este această întoarcere a spatelui către Dumnezeu și această îndepărtare de Dumnezeu. Mesajul profeților adresat omenirii este Tășubah – „Întoarceți-vă! Întoarceți-vă înapoi la Dumnezeu!”

Acum, observați ce interesant este? De la „întoarcere” în ebraică s-a ajuns la „schimbarea gândirii”, iar la români s-a ajuns la „regret”, „părere de rău” și „plâns”. Din cauza aceasta am spus că evoluția cuvântului ajuns la noi ca „pocăință” este foarte ciudată.

Aș dori acum să înțelegeți că de fapt fiecare națiune a adus ceva esențial. Dumnezeu a lăsat această evoluție, această trecere a cuvântului prin mai multe înțelesuri, ca să vorbească fiecărei națiuni după felul ei de a gândi și de a simți. De aceea, noi va trebui să luăm toate cele trei „trepte” ale evoluției cuvântului, va trebui să intrăm adânc în esența terminologiei acesteia și să ne facem din ea mesajul intim pe care Dumnezeu ni-l dă fiecăruia dintre noi.

Începem acum cu evreii, ca să ajungem iarăși la noi.

Pentru evrei, toată problema era aceea a relației cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu i-a ales, pentru că Dumnezeu i-a scos din robie, fiindcă Dumnezeu i-a așezat într-o țară deosebită, pentru că Dumnezeu le-a dat harul pe care nu-l dăduse nici unui alt popor, problema aceasta a relației Dumnezeu-om era una dintre cele mai importante. Și totuși... Și totuși ei I-au întors spatele.

Lucrul acesta este descris atât de clar în cartea 2 Împărați 17:13-18, „Domnul a înștiințat pe Israel și Iuda prin toți prorocii Lui, prin toți văzătorii și le-a zis: «Întoarceți-vă de la căile voastre cele rele – Tășubah! – și păziți poruncile și rânduielile Mele. » [... ] Dar ei n-au ascultat, și-au înțepenit grumazul ca și părinții lor, care nu crezuseră în Domnul Dumnezeul lor. N-au vrut să știe de legile Lui, de legământul pe care-l făcuse cu părinții lor și de înștiințările pe care li le dăduse. S-au luat după lucruri de nimic – așa cum am făcut și noi – și ei înșiși n-au fost decât nimic și după neamurile în mijlocul cărora trăiau, măcar că Domnul le poruncise să nu se ia după ele. Au părăsit toate poruncile Domnului Dumnezeului lor, și-au făcut viței turnați, au făcut idoli de ai Astarteei, s-au închinat înaintea întregii oștiri a cerurilor și au slujit lui Baal. [... ] De aceea, Domnul S-a mâniat foarte tare împotriva lui Israel și i-a îndepărtat de la Fața Lui.”

„Întoarceți-vă!” este cuvântul cu care începe mesajul acesta. În aceeași carte, la capitolul 23, se vorbește despre unul dintre împărați, dintre puținii împărați care au ascultat mesajul profetic: „Înainte de Iosia, n-a fost nici un împărat care să se întoarcă la Domnul – tășubah – ca el... ” Cum? Iată: „... n-a fost nici un împărat care să se întoarcă la Domnul ca el, din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea lui, întocmai după toată Legea lui Moise și, chiar după el, n-a fost nici unul ca el” (v. 25).

Esența mesajului profeților, repet, e aceasta: „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând. «Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele», zice Domnul” (Is. 55:7-8). Ne-am îndepărtat de căile Lui; mergem pe alte căi... „Să se întoarcă cel rău... ”

Încă un exemplu din Vechiul Testament. Pentru că poporul n-a ascultat mesajul profetic, Dumnezeu a lăsat ca el să fie dus în robie, în Babilon. A fost acolo un om al lui Dumnezeu care și-a zis: „Oare de ce ne-a lăsat Dumnezeu așa? Mi-am pus inima – zice Daniel – mi-am pus inima să înțeleg... ” Și când a înțeles, a grăit așa: „După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi și noi n-am rugat pe Domnul, nu ne-am întors de la nelegiurile noastre și n-am luat aminte la adevărul Tău. De aceea și Domnul a îngrijit ca nenorocirea această să vină peste noi... Și acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu care ai scos pe poporul Tău din țara Egiptului prin mâna Ta cea puternică și Ți-ai făcut un Nume, așa cum este astăzi... Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire. Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia și urgia Ta de la cetatea Ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt, căci din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirilor noastre este Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară. Ascultă dar acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea și cererile robului Tău și, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Fața Ta peste sfântul Tău locaș pustiit. Pleacă urechea, Dumnezeule și ascultă! Deschide ochii și privește la dărâmăturile noastre și la cetatea peste care este chemat Numele Tău! ... Ascultă Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu!” (Dan. 9:13-19).

Aceasta e pocăința; aceasta înseamnă pocăință pe evreiește. Dar eu aș vrea să înțelegem pocăința pe evreiește, pe grecește și pe românește și să ne pocăim și pe evreiește, și pe grecește, și pe românește. Pentru că numai în felul acesta pocăința e adevărată și e totală.

Când apostolii au scris Evanghelia în limba greacă, ei știau că grecilor nu le era cunoscută problema aceasta a legăturii cu Dumnezeu și că lor „întoarcerea” nu le spunea nimic. Și aceasta pentru că grecii aveau un alt fel de a gândi lumea. Grecii erau filozofi, ei căutau înțelegerea misterelor lumii, ei căutau înțelepciunea. Dar trebuia să li se spună și lor să se împace cu Dumnezeu, să vină la Dumnezeu. Dar, pentru că lor nu le-ar fi spus nimic cuvântul „întoarcere”, pentru că lor le trebuia un cuvânt după priceperea lor, după structura lor, Duhul lui Dumnezeu i-a inspirat pe apostoli: „Scrieți metanoia! Scrieți schimbarea felului de a gândi!”

Ceea ce vă cere Dumnezeu este transformarea radicală a gândirii, a atitudinii, a concepției despre lume și viață și o nouă direcționare a vieții. Adică până acum ți-a plăcut să trăiești independent, departe de Dumnezeu, fără Dumnezeu. Acum îți dai seama că aceasta e nebunie, că ai ajuns în mizerie spirituală, că toată ființa ta se destramă, că destinul tău e ratat. Și-ți dai seama acum că e o nebunie să trăiești fără Dumnezeu și vrei să trăiești de-acum cu Dumnezeu. Până acum ai făcut ce ai vrut tu; idealul tău era să faci ce-ți place, să nu-ți comande nimeni. Și ce-ai făcut în fond? Ți-ai bătut joc de propria ta ființă. Acum înțelegi că Dumnezeu vrea mai-binele tău și acum înțelegi că e înțelepțește să-I spui: „Doamne, să vrei Tu pentru mine, călăuzește Tu viața mea, dirijeaz-o Tu! Îmi schimb părerea, Doamne; nu eu să mă conduc; Tu să mă conduci. E mai înțelept așa!”

Altceva! Până acum, păcatul era o delectare, era o satisfacție, o plăcere vrednică de căutat, o desfătare râvnită. Acum, dintr-o dată, înțelegi că e o monstruozitate, că-i ticăloșie, că e otravă și, brusc, îți provoacă repulsie, scârbă. Ți-e groază de rău și te lipești tare de bine, cum spune apostolul Pavel.

Ce s-a întâmplat? Ți-ai revoluționat gândirea – metanoia.

Și grecii au înțeles, au priceput ce înseamnă să-ți schimbi radical felul de a vedea lucrurile, felul de a privi lumea, felul de a gândi viața și pe Dumnezeu.

Vreau însă să vă atrag atenția că apostolii, când au folosit cuvântul metanoia, n-au renunțat deloc la ideea de „întoarcere” la Dumnezeu: Dacă veți căuta în Faptele Apostolilor să urmăriți numai câteva texte, veți observa că apostolii predică pocăința și cheamă la pocăință, dar nicăieri nu citim: „Oamenii s-au pocăit”, ci că „s-au întors la Domnul”. Așa e în capitolul 9, versetul 35, unde scrie: „Toți locuitorii din Lida și din Sarona l-au văzut și s-au întors la Domnul.” Nu scrie că „s-au pocăit”, ci „s-au întors la Domnul”. Mai departe, în capitolul 11, versetul 21, citim: „Mâna Domnului era cu el și un mare număr de oameni au crezut și s-au întors la Domnul.” Urmăriți apoi textele din 14:15 și 15:19, „Noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceți de la aceste lucruri deșarte la Dumnezeul cel viu”, respectiv: „De aceea – zice Iacov – eu sunt de părere să nu se pună greutăți acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu.” Dar, întoarceți acum la capitolul 26, unde, în versetele 17 și 18, Pavel relatează cum, atunci când Domnul Isus definește misiunea, îi spune așa: „Te-am ales din mijlocul norodului acestuia și din mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii să se întoarcă din întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu și să primească, prin credința în Mine, iertarea de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți.”

Aici, dragii mei, avem metanoia și tășubah împreună. „Te trimit la ei să-i faci să li se deschidă ochii, să-i înveți să gândească, să gândească într-un chip nou, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină, de la Diavolul la Dumnezeu și apoi, prin credință, să primească iertarea păcatelor și înfierea, să devină fii și moștenitori.” Și acestea toate sunt însumate în termenul „pocăință”.

Când Metodiu și Chiril a trebuit să vorbească unui popor abia ieșit din primitivism, din sălbăticie, din viața nomadă, când a trebuit să se adreseze unui popor care nu avea mult de-a face cu gândirea, care trăia mai mult prin impulsuri, prin sentimente – un popor foarte sentimental și foarte duios – un popor legat mai mult de inimă decât de gândire, și când a trebuit să traducă metanoia, schimbarea gândirii, ei erau convinși că acest cuvânt n-ar spune nimic unui popor sentimental. Și atunci au venit cu acest cuvânt: „pocăit”, „pocăiți-vă!”

Pocăiți-vă! zic ei. „Uitați-vă ce ați făcut până acum, cum vi-ați degradat viața! Uitați-vă câte rele ați făcut și priviți cât L-au costat pe Fiul lui Dumnezeu relele voastre, că a trebuit să moară pentru voi! Nu vă atinge aceasta la sentiment? Nu vă lovește aceasta drept în inimă? Zdrobiți-vă, zdrobiți-vă sub crucea lui Isus și spuneți-i: «O, Doamne, ne pare tare rău. Ni se sfâșie inima și nu mai vrem să fim așa. Ai plătit atât de mult pentru noi, Te-a durut atâta și ai sângerat atâta, ai murit pentru noi. Acum, Doamne, obidiți pentru tot ce am fost, vrem să trăim pentru Tine, vrem să trăim o viață nouă! »”

Iată conținutul pe care l-au dat Chiril și Metodiu pocăinței. Iată semnificația care a rămas în limba noastră pentru pocăință.

Dar acum, haideți să vedem prin experiența fiului risipitor ce înseamnă „pocăința”. Haideți să le vedem pe toate cele trei: tășubah, metanoia și pokajti, pe toate trei însumate în pilda fiului risipitor, ca să ne dăm seama cum trebuie să le unim noi laolaltă.

Întâi „și-a venit în fire”; dintr-o dată i s-a deschis mintea, i s-a luminat mintea: „Unde am ajuns? De ce stau eu aici? În casa tatălui meu e belșug de pâine, iar eu mor de foame aici. Chiar dacă sclav ajung în casa tatălui meu, tot e mai bine decât aici. Oare inima de tată nu mă va accepta și pe mine ca slugă? Eu nu mai am dreptul de fiu, eu nu mai am moștenire, eu mi-am mâncat averea, eu nu mă mai pot duce să pretind; n-am nici un drept. Dar oare inima de tată îmi va refuza locul de sclav? Și sclav, rob, slugă în casa tatălui meu e mai bine decât aici, porcar!”

Chiar și în cea mai de jos poziție, dar cu Dumnezeu, este mai bine ca în iadul Diavolului.

E o problemă de gândire. Și nu vedeți câtă logică este în această gândire? E un raționament aici, punct cu punct.

Întâi e metanoia; întâi se adresează înțelegerii, priceperii tale: că e o nebunie să mai stai la porci, că și cel din urmă loc în Casa lui Dumnezeu este minunat, e extraordinar, fără cuvinte care să-l poată descrie.

Al doilea pas: s-a sculat și a plecat la tatăl său. S-a întors cu spatele la porci, și-a redirecționat viața și a hotărât, s-a dus către casă. Aceasta e tășubah, aceasta e „întoarcere”.

Acum, vine pocăința pe românește. „Tată, și împotriva cerului, și împotriva ta am păcătuit. Tată, în așa hal m-am degradat, că nu mai sunt vrednic de nimic. Apelez însă la iubirea ta, apelez la inima ta atât de bună, atât de milostivă. Tată, dă-mi un loc de sclav, dă-mi ultimul loc, dar dă-mi, tată, dă-mi să mănânc. Stâmpără-mi setea, tată și dă-mi o haină să mă îmbrac, să nu mai fiu gol.”

Iată pocăința, iată umilința totală înaintea tatălui. Metanoia – schimbarea felului de a gândi; tășubah – întoarcerea hotărâtă acasă; pocăința – regretul pentru tot ce a făcut, recunoașterea în sac și cenușă, în umilință, că el nu mai are nici un drept decât la har, la dragostea aceea care iartă și care reabilitează.

Iată întâi ce vreau să spun: A te pocăi înseamnă a vedea lucrurile cum le vede Dumnezeu, a nu le mai vedea cum le vede Diavolul.

Ce vreau să spun cu aceasta? Îți dau câteva exemple ca să înțelegi:

Diavolul îți spune așa: „Mândria? ... E afirmare de sine. Tu ești cineva; tu ești mai presus decât toți; ceilalți sunt nimic pe lângă tine. Tu ești cineva; afișează-te!” Asta este revoltă împotriva lui Dumnezeu! Dacă te vezi în adevărata lumină a lui Dumnezeu, trebuie să vezi că n-ai nimic care-i al tău. Și nu este acesta adevărul? Tot ce ai ți-a dat Dumnezeu. Nu zice oare și Pavel: „De ce te lauzi cu ce n-ai? De ce te lauzi cu ce e al altuia? Ce lucru ai tu pe care să nu-l fi primit?” (cf. 1 Cor. 4:7).

Acum, tu cu cine votezi? Cum vezi lucrurile? Ca Diavolul sau ca Dumnezeu?

Un alt exemplu: Vine Diavolul și-ți spune: „O minciunică și scapi de încurcătură! Doar ce e o minciunică? Nu toată lumea spune așa ceva? De ce n-ai spune-o și tu până scapi de necaz?” Dumnezeu îți zice: „Aceasta este o urâțenie; e o negare a adevărului.” Acum, dacă știi că Dumnezeu este adevărul, împotriva cui se îndreaptă negarea ta când, în loc de adevăr, spui o minciună? Dumnezeu e adevărul; Diavolul e tatăl minciunii. A minți deci înseamnă a face fapta Dracului. (Folosesc cuvântul acesta intenționat ca să te șocheze.)

Când s-a întors la Dumnezeu un om în toată firea, un om matur – la Ploiești – când l-am cercetat în vederea botezului pentru a vedea dacă e pregătit pentru acest act, am vrut să văd dacă viața lui s-a schimbat. Pentru aceasta l-am întrebat așa:

– Spune-mi, colegii dumitale știu că te-ai pocăit?

– O, sigur. Știți – îmi zicea – eu sunt tehnician pe un șantier. Și cum m-am pocăit, m-am dus la inginerul șef și i-am spus: „Domnule inginer, vreau să vă anunț că eu m-am pocăit. Și iată de ce vreau s-o știți. De acum înainte, vă rog să nu mă mai trimiteți să le spun muncitorilor că nu sunteți la birou, că eu n-am să le-o mai spun; eu nu mai mint, eu m-am pocăit. Dar, domnule inginer, să nu vă pară rău, deoarece dacă n-am să-i mai mint pe muncitori pentru dumneavoastră, n-am să vă mai mint nici pe dumneavoastră pentru alții. Să știți că de acum înainte veți avea în mine un om care vă va spune numai adevărul cu privire la tot ce se petrece aici.” Nu puteam altfel, frate! a încheiat el.

L-a costat aceasta? Cred că da. După câte știu, nu mai este tehnician. Dar el „a votat” cu Dumnezeu.

Altceva. Diavolul îți șoptește: „Trăiește-ți poftele trupului, doar ești tânăr. Sunt necesități naturale, biologice. Viața e viață; o viață are omul!” Dumnezeu zice: „Să nu pângărești templul Duhului Sfânt. Eu am făcut trupul tău să fie un templu al Duhului Sfânt. Să nu-l iei ca să-l lipești de o curvă. Să-ți păstrezi vasul neîntinat.”

Acum, tu cum vezi lucrurile? Ca Diavolul sau ca Dumnezeu?

Vine Diavolul și-ți spune: „Tinere, mai du-te și tu la un dans, să te bucuri și tu de viață.” Dar Cuvântul lui Dumnezeu zice: „Asta e ațâțarea poftelor. Acesta e primul pas către corupție!” Tu de partea cui ești? Te îndeamnă Diavolul și-ți sugerează: „Măi, e un film grozav; du-te să-l vezi. E un film de dragoste!” (Ce dragoste? Scene de desfrâu!) Dumnezeu îți spune: „Cine se duce după pofta ochilor își pângărește tot lăuntrul, și-l otrăvește.” Tu cui îi dai dreptate?

Aș putea extinde exemplele, dar cred că ai înțeles. Diavolul îți pune lucrurile într-un anumit fel, iar Dumnezeu ți le prezintă în adevărata lor lumină. A te pocăi înseamnă a zice: Nu mai văd lucrurile ca Diavolul, le văd ca Dumnezeu. Le numesc cum le numește Dumnezeu; le zic „păcat” și le zic „ticăloșii” și le zic „murdării”. A te pocăi înseamnă a o rupe cu Diavolul și a trece de partea lui Dumnezeu, a privi lucrurile așa cum le privește Dumnezeu.

Acum, fii atent mai departe, ca să înțelegi și mai bine pocăința.

Nu e totul a avea remușcări. Iuda a avut și el remușcări, teribile remușcări și totuși n-a fost pocăit. Despre Richard al III-lea al Angliei se spune că după ce și-a ucis doi nepoți, noaptea sărea din somn, apuca sabia pe care o ținea mereu lângă el și căuta prin casă nălucile care-i stricau somnul și care nu-i dădeau pace. El a rămas un tiran și un înrăit toată viața; remușcările n-au însemnat pocăință. Dar a fost și un Petru care în clipa când Cristos S-a uitat la el din pridvor, când l-a privit dulce, Petru și-a adus aminte cine e el și ce a făcut el, unde a fost și unde a ajuns și s-a dus afară și a hohotit în plâns amar, și s-a zbătut, și s-a zbuciumat. A stat ascuns, a stat rușinat, până când a venit Isus și i S-a arătat: „Petre, am văzut plânsul tău, am văzut zbaterea ta, am văzut părerea ta de rău. Eu am murit pentru trădarea ta, Eu am murit pentru jurămintele tale mincinoase și pentru lașitatea ta. Petre, Eu am spălat toate păcatele tale.”

Acum – notați – întristarea nu-i pocăință. Iată, dacă deschideți la 2 Corinteni 7:8-10, veți putea citi așa: „Măcar că v-am întristat prin epistola mea [... ] totuși acum mă bucur, nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a dus la pocăință.” Observați? „Întristarea v-a dus la pocăință.” Și mai departe: „Căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu [... ] În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată.”

Auziți? Întristarea după voia lui Dumnezeu este întristarea aceea care te face să vezi lucrurile așa cum le vede Dumnezeu, să vezi toată urâțenia în lumina Lui și, în același timp, să vezi jertfa Domnului Isus în locul tău. Dar nu numai s-o vezi, ci să și zici atunci: „Las toate ticăloșiile și mă duc sub cruce!”

Acum, ca să înțelegi și mai bine, îți ilustrez aceasta altfel.

Mă duc grăbit la gară – vreau să călătoresc la Cluj – și întreb pe cineva de acolo, un ceferist:

– Domnule, care e trenul de Cluj?

Și omul răspunde:

– Uite, acela.

Eu, fără să verific, urc în trenul pe care mi l-a arătat el. Mă bucur că am ajuns la timp, sunt mulțumit că sunt în tren și stau liniștit la fereastră. Deodată, apare un alt ceferist, o cunoștință:

– Unde mergi?

– Mă duc la Cluj.

– Păi nu te-ai urcat bine; acesta-i trenul de Constanța.

– Nu, dragul meu, nu. Mi-a spus mie un ceferist.

– Domnule, la Constanța merge trenul ăsta. Hai, dă-te jos; uite că scrie pe el „Constanța”! Uite pe care scrie „Cluj”, pe cel din fața dumitale!

– Bine, îmi pare tare rău că am greșit. Și realmente regret că am greșit, dar rămân în tren.

Ce părere aveți? M-am pocăit? Nu... În momentul în care apuc valiza și cobor repede din trenul acela, în momentul în care sar repede în celălalt tren, atunci, da, atunci „m-am pocăit”.

Pocăința e „schimbarea trenurilor”: din cel greșit în cel care merge în direcție bună. Dar e acțiune hotărâtă, deliberată, prin care eu las trenul greșit și urc în trenul bun. Eu las trenul Diavolului în gară și urc în „trenul” lui Isus, mă dăruiesc lui Isus, mă încredințez Lui și zic: „Doamne, du-mă Tu!” Aceasta da, aceasta-i pocăința.

Aș vrea acum să mai ating un punct foarte sensibil, foarte delicat: raportul dintre pocăință și mărturisire.

Când David a păcătuit – și a păcătuit teribil (și doar era un om după inima lui Dumnezeu) – noi toți ne grăbim să zicem: „Apoi dacă a păcătuit și David, eu să nu păcătuiesc?”

Acum, stați și vedeți. În primul rând, David, ca rege, putea lua toate măsurile ca nimeni să nu știe ce a făcut el. Să se fi pocăit „în secret”! Dar nu! David a scris Psalmul 51 și l-a dat corului de la Templu să-l învețe. Și a mai scris și Psalmul 32: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! » Și tu ai iertat vina păcatului meu” (v. 3-5). Și de atunci, secolele nu ne spun „păcatul lui David” ca să scuze păcatul nostru, ci ne arată: „Uite cum s-a pocăit David!” Și ne spun: „Nu urma păcatul lui David. Urmează-i pocăința!”

Un exemplu și mai clar. După ce apostolul Petru a păcătuit, el putea să vorbească și cu Matei, și cu Marcu, și cu toți care au scris Evangheliile – doar erau colegi – și să le spună: „Fraților, nu se cuvine să știe o lume întreagă cum cel mai de seamă ucenic al Domnului Isus a făcut o mare ticăloșie. Nu se cuvine; asta să n-o scrieți.” Dimpotrivă, Evanghelia lui Marcu, care e scrisă sub îndrumarea lui Petru, scoate puternic în relief păcatul și pocăința lui Petru. „Scrie, Marcule, scrie acolo să știe o lume întreagă cât de ticălos a fost Petru, cât de slab a fost Petru. Scrie, Marcule, că am plâns cu amar, dar scrie și cât de dulce a spus Isus: «Spuneți ucenicilor și lui Petru că am înviat. Că și Petru e ucenic... » Scrie, Ioane, scena aceea minunată de la lacul Tiberiada, când a venit Isus și, așa cum eu m-am lepădat de El de trei ori, tot de trei ori m-a întrebat și El pe mine dacă Îl iubesc. Scrieți că m-am întristat, scrieți cum mi-am aplecat capul și cum I-am spus: «Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc. »”

Să nu ne luăm după păcatul lui Petru; să ne luăm după pocăința lui Petru, după mărturisirea lui Petru, după curajul lui de a spune: „Da, așa a fost, așa am fost, dar m-a reabilitat Cristos! Să știe o lume întreagă că trăiesc numai prin harul lui Cristos.”

Iată, nici apostolul Pavel nu se sfiește să zică: „Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1:5). Nu „am fost”, „sunt!” Așa se vedea el. „Să știe toată lumea că dacă sunt ceva, numai prin harul lui Dumnezeu, numai prin grația Lui sunt.”

Și acum în încheiere vreau dragul meu să-ți spun următorul lucru:

M-am adresat mai mult înțelegerii tale. Am vrut să te fac să înțelegi ce e pocăința.

Pocăința e acea schimbare a felului de a vedea lucrurile, înțelegerea că erai îndepărtat de Dumnezeu. Pocăința este întoarcere către Dumnezeu. Pocăința e prăbușirea în lacrimi înaintea lui Dumnezeu, cu sentimentul nevredniciei și al totalei abandonări în oceanul de dragoste al lui Dumnezeu, în harul Lui care te iartă. Dar dacă eu rămân la atâta, dacă mă adresez numai minții tale, eu simt că am falimentat.

Mintea ta poate fi un sloi de gheață, și eu pot să lovesc un sloi de gheață, pot să-l zdrobesc, dar tot sloi rămâne. Pot să las să bată vânturile rațiunii asupra acestui sloi de gheață, căci ele tot mai mult îl întăresc, îl încăpățânează și mai tare. Dar dacă eu iau sloiul acela de gheață și-l aduc lângă un foc, alături de căldura aceea minunată, sloiul încet-încet se va topi.

De aceea, aș vrea acum să-L vezi pe Tatăl bun și iubitor, care ani de zile a tot stat în pridvor și te-a așteptat să vii.

Cineva a spus că el, dacă ar trebui să scrie o continuare a istoriei fiului risipitor, ziua a doua după întoarcerea lui acasă, el și-ar închipui-o cam așa: Fiul nu și-a dat seama cât l-a costat pe tatăl lui rătăcirea sa. El a fost copleșit de îmbrățișări, de masa bogată, de veșmântul curat, de toată dragostea tatălui. Dar, a doua zi dimineața, când a intrat în cameră, l-a văzut pe tatăl său cu capul descoperit. Dintr-o dată a încremenit! Cât timp lipsise el de acasă, tatăl lui încărunțise de tot. Atâta durere lăsase în inima lui de tată. Fuga lui de acasă l-a înjunghiat în inimă pe bietul tată.

Noi să vedem și mai mult. Să vedem cum Tatăl și-a zdrobit inima pe cruce, ca atunci când venim noi înapoi să aibă cu ce ne spăla: cu sângele dragostei Lui.

Să vedem această dragoste care ne cheamă înapoi. E Dumnezeu care în ciuda revoltei și rătăcirii noastre ne iubește, și ne iubește cu dragoste sângerândă, cu inima care se zdrobește pentru noi.

Acum, în final, ca să înțelegi ce e pocăința, vreau să închei printr-o istorioară.

E frecvent în Londra, în toată Anglia de fapt, fenomenul fugii de acasă a unor fete atrase de mirajul păcatului și al vieții ușoare, fete care în cele din urmă se pierd în cartierele rău famate ale Londrei, ajungând apoi victime ale prostituției. Și există și pastori specializați în salvarea acestor biete fete rătăcite.

O mamă, a cărei fiică a pățit-o în felul acesta, s-a dus la un pastor despre care auzise că se ocupă de asemenea probleme și i-a spus pastorului cum fiica ei, singura ei fiică, a plecat atunci și atunci de acasă. Ea, văduvă, a rămas singură. Pastorul s-a uitat la fața ei, o față foarte frumoasă, cu niște trăsături de o dragoste, de o bunătate negrăită. Grăia atât de mult chipul acela în care era amestecată dragostea cu suferința! Cum stătea sărmana mamă așa, cu ochii rugători, pastorul i-a zis: „Vă rog stați puțin așa. Vă rog nu vă mișcați!” Și a luat aparatul de fotografiat și i-a făcut o fotografie. Apoi i-a spus: „Acum, du-te acasă; fata ta se va întoarce!”

Ce a făcut pastorul? A luat fotografia și a multiplicat-o în sute de copii. Sub fiecare, într-un chenar alb, a scris doar două cuvinte. Apoi, s-a dus din speluncă în speluncă, în fiecare loc de pierzanie din Soho și din celelalte cartiere ale Londrei și acolo, pe câte un stâlp sau pe un perete, a pus fotografia aceea, mărită a mamei. Și s-a dus mai departe.

Într-un asemenea bar de noapte, într-o seară, a intrat și fata. Nimeni nu știa ce e cu fotografia aceea care a apărut de câteva zile acolo. Părea a fi a unei femei frumoase. Numai ea, fata, numai ea când a văzut-o a încremenit: „Mama! Ce caută chipul mamei aici? ! ?” Și s-a dus mai aproape, mai aproape, până când a văzut și cele două cuvinte din chenar. Cuvintele de sub chipul iubitor al mamei îi ziceau: „Vino acasă!” Atât: „Vino acasă!” Chipul drag și suferind, chipul bun și blând și iertător care zicea: „Vino acasă!”

Fata a făcut stânga-mprejur și a țâșnit în adânca noapte. O singură țintă: la gară; un singur gând: cu primul tren să pornească spre casă, să se întoarcă acasă.

Când a ajuns acasă, a dat buzna pe ușă. Acolo, mama ei stătea îngenuncheată, rugându-se pentru ea. Cele două s-au îmbrățișat că s-au regăsit. Apoi, într-un târziu, fata dezmeticindu-se, a spus:

– Mamă, cum se face? Acum îmi dau seama că ușa nu era închisă la ora asta de noapte. Așa am intrat, pentru că ușa nu era închisă.

La întrebarea aceasta, mama i-a răspuns:

– Fiica mea, de când ai plecat tu de acasă, ușa aceasta n-a mai fost încuiată. De atunci te aștept, de atunci mă dor aceste două cuvinte: vino acasă. Acum sunt fericită că ești acasă.

Chipul blând al Domnului Isus cu cununa de spini, chipul inimii lui Dumnezeu, care sângerează pentru tine și, sub acest chip, două cuvinte adresate ție: „Vino acasă.” Aceasta e pocăința.

Esența e că te-ai îndepărtat de Dumnezeu; acum vino acasă.

 

Doamne, vin acasă.

Nu mai rătăcesc.

Brațul Tău este deschis;

Azi vin acasă.

M-am dezgustat de viața mea

Azi vin acasă,

Mă-ncred doar în iubirea Ta,

Azi vin acasă!

 

Dumnezeu să-ți dea putere s-o faci chiar acum! Amin.



Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 926
  • Export PDF: 8
Opțiuni