Sfinţirea caracterului şi sfinţirea vieţii
Autor: Olga Bucaciuc  |  Album: spre indrumare  |  Tematica: Sfințenie
Resursa adaugata de OlgaBucaciuc in 31/05/2018
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot

           Sfinţirea caracterului şi sfinţirea vieţii

 

                 Un adevărat creştin este caracterizat printr-o viaţă sfântă şi neprihănită şi un caracter sfinţit, bazate pe credinţa în Dumnezeu şi păzirea poruncilor Sale.   Credinţa care duce la mântuire trebuie să fie învăţată şi trăită. Este un act al sufletului, prin care întreaga fiinţă umană se aşează la dispoziţia supravegherii şi călăuzirii Domnului Isus Hristos (Marcu cap. 1,5; Romani cap. 10,7). Sufletul rămâne în Hristos şi Hristos rămâne în el ca Domn Suprem. Credinciosul îşi consacră sufletul şi trupul lui Dumnezeu (Luca cap. 1,5; Ioan cap. 14,3; Romani 1,7). Credinţa este manifestarea încrederii în Dumnezeu – încrederea că El ne iubeşte. Astfel că ne determină să alegem voia Lui în locul voinţei noastre (Isaia 61,0). Viaţa noastră şi întreaga noastră fiinţă îi aparţin lui Dumnezeu, Proprietarul nostru de drept (1Ioan cap. 3,1-3). O cunoaştere a Evangheliei este strict necesară pentru a învăţa voinţa lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaşte în dragostea, în măreţia lucrărilor şi a gestiunii Sale(Evrei cap. 11,1-3). Relaţia lui Dumnezeu cu omul presupune să recunoască pe Dumnezeu în tot ce a creat. Să recunoască că Dumnezeu conduce totul după Legile Sale(1Corinteni cap. 2,5). Un adevărat creştin iubeşte pe Dumnezeu, dovedind aceasta prin comportamentul lui de viaţa personală în relaţia cu Dumnezeu, cu familia şi în societate, prin atitudine şi comunicare (Ioan cap. 14,5; 1Timotei cap. 4,2; 1Ioan cap. 4,9-21). Domnul Isus Hristos ne îndeamnă să păşim pe urmele Sale şi să învăţăm de la El ascultarea de Dumnezeu, blândeţea şi smerenia(Matei cap. 11,9; Efeseni cap. 4,1-2). Ceea ce caracterizează pe un copil al Domnului este un caracter sfinţit, care este în directă legătură cu viaţa sfântă. Cineva, cu ocazia unei predici, a făcut următoarea   afirmaţie:   “oamenii nu mai doresc să audă Evanghelia ci, doresc să o vadă trăită.” La aceasta suntem chemaţi.

Ceea ce am învăţat să împlinim în viaţa de zi cu zi. Caracterul sfinţit are la bază credinţa în Dumnezeu, cunoaşterea voinţei Sale, a Cuvântului Evangheliei, relaţia vie cu Dumnezeu şi o dragoste sinceră şi nepărtinitoare faţă de semenii noştri (Efeseni cap. 1,7-18; 2Petru cap. 1,2; 1Tes. Cap. 5,8). Umilinţa, smerenia şi ascultarea sunt roade ale credinţei. Credinţa este strict necesară la fiecare pas al vieţii, în lucrurile mici dar şi în problemele cele mai importante. Să învăţăm, ca prin credinţă, să depindem de Dumnezeu (Coloseni cap. 2,6-10). “Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.”(Efeseni cap. 5,8). În loc de a cultiva îndoială, suspiciune şi gelozie, mintea trebuie educată în vederea exercitării credinţei. Credinţa apelează la făgăduinţele lui Dumnezeu şi se dovedeşte prin roadele ascultării de El (Evrei cap. 6,1-12). Trebuie să fie cultivată şi dezvoltată prin manifestarea încrederii în adevărurile Bibliei. Dacă ne-am exprima mai des credinţa, dacă ne-am bucura mai mult şi am recunoaşte binecuvântările pe care ştim că le avem – marele har, îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu, am căpăta putere de la El, care ar spori zi de zi, prin Duhul Său cel Sfânt (Proverbe cap. 3,5-6). În această situaţie  avem biruinţa în lupta cu păcatul şi cu puterile întunericului (1Timotei cap. 6,2; 1Petru cap. 1,7-19). L-am acceptat pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal prin credinţă. Noi trebuie să credem că suntem aleşi de Dumnezeu pentru a fi mântuiţi, prin exercitarea credinţei, prin harul lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului Sfânt (Efeseni cap. 2,8-13). Trebuie să avem o credinţă activă, vie şi lucrătoare bazată pe ajutorul Domnului Hristos (2Petru cap. 1,2-8). Fiecare om îşi are propriile sale obiceiuri păcătoase care trebuie învinse prin lupta cea bună a credinţei cu armele Duhului Sfânt (1Timotei cap. 6,1-12). Un urmaş al Domnului Hristos nu trebuie să fie aspru în relaţiile cu semenii, nu trebuie să fie lipsit de  bunătate şi simpatie. Trebuie să aibă respect şi să dea dovadă de o bună educaţie şi de bun simţ (1Timotei cap. 4,2). Nu poate fi vulgar în vorbire, nu poate fi plin de orgoliu şi de îngâmfare. Nu poate fi nerăbdător şi nici nu poate folosi cuvinte aspre pentru a mustra şi pentru a condamna. Aceste atitudini lipsite de dragoste faţă de aproapele nostru, mânie, iuţime (nervi), lipsă de iertare şi de milă întristează pe Duhul Sfânt (Efeseni cap. 4,9-32). Viaţa noastră să fie modelată de credinţă şi să urmăm învăţătura lui Dumnezeu dată prin Isus Hristos. Să fim miloşi, buni unii cu alţii şi să ne iertăm  unii pe alţii, cum ne-a iertat şi Dumnezeu pe noi prin Isus Hristos. Dacă lumină şi adevărul Bibliei se află la îndemâna noastră şi noi neglijăm să-l studiem, pentru a-l înţelege şi a-l pune în practică, în felul acesta noi îl respingem şi ne dăm seama că am ales întunericul. Trebuie să învăţăm din şcoala Domnului Hristos smerenia, ascultarea şi să ne încredinţăm pe noi înşine lui Dumnezeu ca să fim modelaţi de El pentru a face din noi nişte vase de cinste folositoare în slujba Sa (Efeseni cap. 4,2; 2Timotei  cap. 2,1).

 

FORMAREA CARACTERULUI

 

                       Fiecare faptă a vieţii, oricât de lipsită de importantă ar fi, are propria ei influenţa în formarea caracterului. Un caracter bun este mai preţios decât posesiunile trecătoare. Caracterul unei persoane este reprezentat din talentele dăruite de Dumnezeu şi pe care noi trebuie să le dezvoltăm. Ele formează un caracter nobil numai dacă sunt cultivate corespunzător. Dumnezeu ne-a dăruit însuşiri pe care noi urmează să le cultivăm şi să le dezvoltăm. Conduita noastră ne determină caracterul. Cultivarea acestor însuşiri, astfel încât să armonizeze şi să formeze un caracter de valoare, este o lucrare personală a fiecăruia. Un caracter nobil şi frumos se formează în urma unor lupte puternice cu eul personal, cu firea pământească. Caracterul se dobândeşte prin efortul voinţei şi prin meritele şi harul Domnului Hristos. Înseamnă a birui firea pământeasca cu toate obiceiurile şi gândurile păcătoase. Un caracter frumos şi sfinţit mai înseamnă o curăţie a minţii, a gândurilor, a inimii de tot ce a fost rău (Romani cap. 6,6; Galateni cap. 5,4). Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente, capacităţi intelectuale, dar noi ne formăm caracterul prin efort propriu în bătălii grele cu eul. Un caracter puternic are la bază o disciplinare e minţii şi a gândurilor. Împotriva tendinţelor rele trebuie lansate atacuri neîntrerupte. Este necesar să ne cercetăm pe noi înşine în mod riguros şi nici o trăsătură nefavorabilă de caracter  nu trebuie să rămână necorectată. În formarea caracterului sunt necesare meditaţia, rugăciunea şi acţiunea (Ps. Cap. 1,5 şi cap. 119). Dacă dorim să avem un caracter pe care Dumnezeu să-l accepte, este nevoie să ne formăm obiceiuri de gândire corecte şi obiceiuri corecte în viaţa religioasă. Trebuie să ne obişnuim să înălţăm adesea gândurile spre Dumnezeu în rugăciune. Rugăciunea zilnică este un factor la fel de esenţial pentru creşterea în har şi pentru creşterea spirituală. Dacă mintea noastră este rătăcitoare trebuie să o disciplinăm. Despărţiţi de Domnul Isus nu putem face nimic şi nici nu putem fi în siguranţă nici o clipă. Toate capacităţile fiinţei trebuie să fie angajate la lucru. Nu există nici o rezervă care să poată fi risipită pentru lucruri lipsite de importanţă. Pentru a ne desprinde de obiceiuri, de tradiţii de ataşament faţă de cele lumeşti este necesar un efort perseverent, statornic şi bine direcţionat. O gândire profundă, o voinţă bine determinată  şi o integritate statornică sunt elemente esenţiale  pentru formarea caracterului. Dacă privirile noastre vor fi aţintite spre Domnul Isus Hristos având un singur scop, şi anume de a-I da slavă lui Dumnezeu, vom progresa pas cu pas (Evrei cap. 12,2-3). Pentru dezvoltarea unui caracter creştin  este necesar să luăm hotărârea de a fi credincioşi în lucrurile mici cât şi în cele mari. Dacă doreşti să fii iubit de către cei alături de care îţi petreci viaţa  trebuie să manifeşti dragoste şi respect faţă de ei (Matei cap. 7,2). Calitatea materialului folosit pentru zidirea caracterului este foarte importantă. Ziua Domnului va testa lucrarea fiecăruia “Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” 1Corinteni cap. 3,3. După cum focul arată deosebirea dintre aur, argint, pietre preţioase şi lemn, fân, trestie, tot astfel ziua judecaţii lui Dumnezeu va testa caracterele, dezvăluind deosebirea dintre cele ce sunt formate după chipul lui Hristos şi cele care sunt întemeiate de o inimă egoistă. Egoismul şi toate religiile false îşi vor arăta adevărata lor faţă. Materialul  lipsit de valoare va fi consumat de foc, dar aurul adevărului, credinţa  umilă şi simplă nu-şi vor pierde valoarea (Apoc. Cap. 3,7-18). O singură oră de păcat va fi înţeleasă ca fiind o mare pierdere, în timp ce frica de Domnul va fi dovedită ca începutul înţelepciunii. Caracterele formate la voia întâmplării sunt schimbătoare şi contradictorii. Posesorii  acestora nu au nici o ţintă înaltă şi nici un scop în viaţă. Ei nu exercită nici o influenţă înnobilatoare asupra caracterului altora, ci sunt dezorientaţi şi lipsiţi de putere. Nimeni să nu zică “nu pot să-mi corectez defectele din caracter”. Imposibilitatea vine în urma propriei voinţe şi alegeri. Transformarea caracterului constituie, pentru cei din jur, o mărturie a locuirii lăuntrice a lui Hristos. Duhul Sfânt produce în suflet o viaţă nouă, aducând Domnului Hristos, iar omul din interior este înnoit după chipul lui Dumnezeu (Matei cap. 5,4-16; Coloseni cap. 3,0). Formarea  caracterelor se face din copilărie şi în familie. Părinţii pentru copii au o mare răspundere, contribuind direct prin exemplul lor  şi prin educaţia ce le-o dă. Un caracter sfânt şi nobil se va vedea prin faptele bune, de milă, respect şi de dragoste faţă de semenii noştri, prin atitudinea şi împreună simţire faţă de cei în nevoi şi suferinţă. Un caracter frumos se va vedea printr-o vorbire înţeleaptă, blândă şi chibzuită, care dă har celor ce o aud (Efeseni cap. 4,9). Urmaşii lui Hristos cu un caracter sfânt au un respect deosebit pentru Dumnezeu, pentru cuvântul Său, Biblia, şi pentru legea morală a Sa - cele 10 porunci. Sunt conştienţi că au fost răscumpăraţi pentru a deveni slujitori ai binelui celorlalţi, căci Domnul Hristos ne învăţa că adevăratul scop al vieţii este slujirea  altora (Galateni cap. 5,3-14). Dacă oamenii ar fi fost întotdeauna ascultători de Legea celor zece porunci, nu ar fi existat  blestemul suferinţei şi al bolii, care inundă astăzi întreaga lume. Putem vedea caracterul unui om după modul de comunicare cu cei din jur: în familie, în societate, în casa Domnului şi faţă de Dumnezeu. Un caracter frumos şi sfânt are la bază relaţia omului cu Dumnezeu, o relaţie întemeiată pe credinţă, dragoste şi ascultare (1Corinteni cap. 13,3). Cuvintele oamenilor exprimă propriile lor gânduri, dar cuvintele celor ce sunt ai lui Hristos sunt duh şi viaţă. Glasul şi vorbirea sunt daruri primite din partea lui Dumnezeu şi, dacă sunt corect folosite, constituie o adevărată putere ce slujeşte cauzei Lui. Cuvintele au o mare însemnătate, deoarece ele pot exprima dragoste, devoţiune, respect şi laudă la adresa lui Dumnezeu sau pot exprima ură şi răzbunare. Cuvintele dau pe faţă atitudinea inimii. Ele pot fi o mireasmă de viaţa spre viaţa sau un suflu de moarte spre moarte. Cuvintele unora sunt seminţe ale iubirii, a păcii şi a bunătăţii semănate pe calea vieţii. Acest lucru se realizează de la sine, în mod natural, deoarece Domnul Hristos trăieşte în inimile lor (1Corinteni cap. 3,6 şi cap. 6,9-20). Pretutindeni în jur auzim strigăte de protest şi nemulţumirile izvorâte din necazurile lumii. În această situaţie mintea noastră trebuie să fie pregătită pentru orice lucrare bună şi pentru a adresa un cuvânt bun. Ştim că Domnul Isus este prezent alături de noi. Influenţa Duhului Său cel Sfânt ne învaţă şi ne călăuzeşte, învăţându-ne să rostim cuvinte care încurajează şi luminează cărarea celor din jur. Privind partea luminoasă a lucrurilor, descoperim suficiente motive pentru a fi bucuroşi şi fericiţi. Dacă le adresăm altora un zâmbet şi ei ne vor zâmbi; şi dacă le vorbim într-o manieră plăcută şi înălţătoare, ei ne vor răspunde la fel. Conversaţiile noastre trebuie să-L aibă în centru pe Acela care trăieşte pentru a face ispăşire în favoarea noastră înaintea Tatălui Ceresc(1Timotei cap. 2,5; Evrei cap. 9,4). Dacă adevărul lui Dumnezeu constituie un principiu statornic al inimii, conversaţia va fi de asemenea un izvor de viaţă. El înviorează pe cel obosit şi depărtează gândurile şi cuvintele rele. Pentru aceasta sunt necesare pentru creştin cunoştinţele Biblice şi cunoştinţele planului de mânuire a lui Dumnezeu (Ioan cap. 5,9). Obiceiul de a critica în mod necontenit şi nejustificat acţionează asupra caracterului, favorizând lipsa de respect şi necredinţa. Educarea vorbirii începe cu noi înşine, cu fiecare personal, şi să ne hotărâm să nu vorbim pe nimeni de rău. Înainte să vorbim trebuie să gândim bine căci, prin influenţa pe care o exercităm, în mod inconştient, cei din jur pot fi încurajaţi şi întăriţi sau pot fi descurajaţi şi îndepărtaţi de Domnul Hristos şi de adevăr. Comorile preţioase ale iubirii nu trebuie nutrite în inimă, cum ne dictează interesul, doar pentru cei preferaţi, ci pentru fiecare suflet. Să învăţam lecţia dragostei de la Domnul Isus Hristos şi să fim atenţi la modul în care vorbim cu semenii noştri. Nici egoismul şi nici atitudinea despotică, nici răutatea şi nervii, nici aroganţa şi ironia nu sunt permise în relaţia cu aceia, care reprezintă moştenirea Domnului Hristos. Cei care mânuiesc Cuvântul Evangheliei au nevoie strictă de Duhul Sfânt, care să-i ajute la formarea caracterului şi la cultivarea unui limbaj acceptabil ca al Mântuitorului cu înţelepciune, blândeţe, calm şi iubire. Cuvintele Domnului erau ca un balsam pentru sufletele amărâte (Matei cap. 11,8-30). Este inadmisibil ca un predicator sa vorbească de la amvon cuvinte tăioase lipsite de blândeţe şi dragoste, cuvinte care rănesc inimile, în loc să le încurajeze. Comportamentul creştin şi un caracter sfinţit trebuie să se manifeste şi să se vadă în primul rând în cadrul familiei şi apoi în Biserica Domnului şi în societate între oameni. “Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii.” (Filipeni cap. 4,5; Efeseni cap. 4,2)

 

                 Prin felul nostru de a fi suntem lumini pentru oameni şi în felul acesta poate fi onorat Dumnezeu şi recunoscut de oamenii lumii (Efeseni cap. 5,8-9). Un bun creştin are stăpânire de sine, blândeţe şi chibzuinţă în vorbire, datorită înţelepciunii dată lui de Duhul Sfânt. Cum cunoaştem dacă o persoană are şi este stăpânită de Duhul Sfânt? Prin viaţa sfântă, neprihănită manifestată prin respect şi ascultare faţă de adevărurile Bibliei. Prin dragoste, blândeţe, bun simţ şi respect faţă de cei din jur(Matei cap. 7,5-20; Galateni cap. 5,2-25). Unul din defectele de caracter este indiferenţa faţă de aproapele, faţă de nevoile şi necazurile lui. Este inadmisibil ca, în relaţia noastră cu fraţii şi surorile din Biserica Domnului, să nu existe dragoste şi respect nepărtinitoare, unii faţă de alţii (Ioan cap. 15,6-17; 1Ioan cap. 4,0-21). Sunt apreciaţi numai cei ce se scot în evidenţă prin talentele lor. Dar sunt suflete care vin în locaşul de închinare, fără să întârzie la program, bătrâni, săraci sau cei mai modest îmbrăcaţi – aceştia stau izolaţi într-un loc ales de ei şi pe care nimeni nu-i bagă în seamă. Nimeni nu le adresează măcar un salut, un zâmbet sau o vorbă bună. Ştie Dumnezeu cum astfel de suflete tânjesc după un gest sau o mână întinsă şi care, dacă s-ar întâmpla, le-ar umple inima de bucurie. Unde este dragostea membrilor Bisericii noastre care să se manifeste faţă de orice suflet răscumpărat de Domnul Hristos? (Matei cap. 25,0-45).

 

                  Doamne Isuse, Mântuitorul nostru, ajută-ne şi dă-ne putere să avem în inimile noastre dragostea pe care o ai Tu pentru noi! AMIN

31 Mai 2018,

Olga Bucaciuc, Suceava.

 

 

 

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1218
  • Export PDF: 1
Opțiuni