Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Doctrinele Harului nu duc la pacat
Autor: C H Spurgeon  |  Album: fara album  |  Tematica: Doctrina
Resursa adaugata de cristi44 in 21/04/2014
    12345678910 0/10 X

                                      Doctrinele Harului nu duc la pacat


                               Un mesaj predicat în dimineața Sabatului,
                              19 august 1883 de către REV. C. H. SPURGEON


“Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum.” Romani 6:14, 15.
Sâmbăta trecută dimineața am încercat să arăt că substanța și esența adevăratei evanghelii este doctrina harului lui Dumnezeu – care, de fapt, daca scoți harul lui Dumnezeu din evanghelie, ai scos viața și nu mai rămâne nimic demn de a fi predicat, crezut sau pentru care sa lupți. Harul este sufletul, miezul evangheliei – fără el evanghelia este moartă. Harul este muzica evangheliei – fără el evanghelia tace. De asemenea m-am străduit sa expun doctrina harului în propoziții scurte, învățând că Dumnezeu tratează păcătoșii pe temelia milei pure – găsindu-i vinovați și condamnați, dă iertare gratuită, în dar, necondiționând-o de caracterul trecut ori de alte fapte bune ce pot fi anticipate. Mișcat doar de mila, El a conceput un plan pentru salvarea lor de păcat și de consecințele lui – un plan în care harul este aspectul principal.
Din darul fără plată pe care l-a oferit prin moartea fiului Său preaiubit, o ispășire prin care mânia să poată fi pe drept stăvilita. El îi acceptă pe toți aceia care își pun încrederea în răscumpararea aceasta, selectând credința ca modalitate de salvare, ca totul să fie prin har. In aceasta El actioneaza dintr-un motiv ce se gaseste in El insusi si nu pentru ceva ce s-ar gasi in modul de comportament al pacatosului – present, trecut sau viitor. Am încercat să arăt că acest har al lui Dumnezeu curge spre păcătos și își începe lucrarea în el atunci cand în el nu mai este nimic bun – lucrează în el binele – și continuă această lucrare până ce manifestarea harului este completă și credinciosul este primit în Gloria pentru care a fost creat.
Harul începe să salveze și perseverează până ce totul este gata. De la început la sfârșit, de la A la Z-ul alfabetului ceresc, totul în mântuire este prin har și doar prin har! Totul este gratuit, nimic prin merit. “căci prin har ați fost mântuiți, prin credință; și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” ” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă”
De îndată ce această doctrină este prezentată în mod clar, oamenii încep să îi găsească nod în papură. Este ţinta la care trage logica firii pamânteşti, a cărnii. Minţilor neînnoite nu le-a placut-o niciodată – este prea umilitoare pentru mândria umană, tratând cu uşurinţă nobilitatea naturii umane. Că oamenii trebuie să fie salvaţi prin mila divina; că ei trebuie, ca şi criminalii condamnaţi, să primească iertare prin manifestarea prerogativului regelui sau altfel să piară în păcatele lor, este o învăţătură pe care nu o pot suferi!
Dumnezeu singur este slăvit în suveranitatea milei sale – păcătosul nu poate face nimic mai bun decât ca umilinţa să atingă sceptrul de argint şi să accepte favoarea nemeritată doar pentru că Dumnezeu vrea să o dea! Acest lucru nu este plăcut marilor minţi ale filozofilor vremii noastre şi filacteriilor largi ale moraliştilor noştri, fapt pentru care ei se retrag şi luptă împotriva imperiului harului. Imediat omul neînnoit caută artileria cu care să lupte împotriva Evangheliei harului lui Dumnezeu! Şi una dintre cele mai mari arme pe care le-a adus este declaraţia că doctrinele harului lui Dumnezeu trebuie să conduca la caracter licenţios! Dacă marii păcătoşi sunt salvaţi în mod liber, atunci oamenii vor fi gata să devină mari păcătoşi – şi dacă da, atunci când harul lui Dumnezeu regenerează un om, rămâne cu el, atunci oamenii vor deduce că pot trai cum doresc şi totuşi să fie salvaţi.
Aceasta este obiecţia repetată în mod constant pe care am auzit-o pana când m-a ingrijorat cu sunetul său gol şi fals. Aproape că sunt ruşinat să trebuiască să dezmint un argument aşa de lamentabil! Ei îndraznesc să afirme că oamenii işi vor lua libertatea de a fi vinovaţi pentru că Dumnezeu este binevoitor, milostiv! Şi nu ezită să afirme că dacă oamenii nu sunt salvaţi prin faptele lor, vor ajunge la concluzia că propria conduită este indiferentă şi că pot la fel de bine să păcătuiască, ca harul să se înmulţeasca! Doresc să vorbesc puţin despre această noţiune, deoarece în parte este o mare greşeala şi în parte o mare minciună. În parte este o greşeala deoarece decurge dintr-o neînţelegere. Şi în parte este o minciună, deoarece oamenii ştiu mai bine sau ar putea şti mai bine dacă sunt satisfăcuţi.
Încep prin a admite că costul nu este lucru puţin. Foarte probabil, dacă am merge încoace şi încolo prin ţară şi am spune “Cel mai mare dintre păcătoşi poate fi iertat crezând în Isus Hristos, deoarece Dumnezeu arată milă celui mai degradat dintre degradaţi” atunci păcatul va parea un lucru ieftin. Dacă vom striga peste tot “Veniţi, păcătoşilor, veniţi şi fiţi bineveniţi, şi primiţi pe loc iertare fără plata prin harul suveran al lui Dumnezeu”, probababil că unii vor raspunde: “Lasă-ne să păcătuim fără încetare, deoarece foarte uşor putem obţine iertare”. Însă ceea ce pare a fi probabil nu este sigur! Ba dimpotrivă, improbabilul şi neaşteptabilul adesea se întâmplă. Referitor la influenţa morală, nimic nu este mai amăgitor decât teoria. Căile minţii umane nu pot fi scrise cu creionul sau desenate cu compasul – omul este o fiinţă individuală.
Chiar şi ceea ce este logic nu este întotdeauna inevitabil, deoarece minţile oamenilor nu sunt guvernate de reguli de la şcoală. Eu cred în concluzie că ceea ce i-ar duce pe oameni să păcătuiască ar fi ca harul domneşte şi nu este logică, dar se întâmplă contrariul – şi speculez că de fapt oamenii nedumnezeieşti, de regulă, nu iau harul lui Dumnezeu ca o scuză pentru păcatul lor! De regulă, ei sunt prea indiferenţi ca să le pese de motive! Şi chiar dacă au o scuză, de cele mai multe ori este neîntemeiată şi superficială. S-ar putea sa existe câţiva oameni cu minti perverse care sa fi folosit acest argument, insa nu se iau in calcul trazniţii cu înţelegere decazută. Eu suspectez ca în orice caz în care asemenea judecată a fost primordiară, a fost mai mult un pretext şi în nici un caz o pledoarie care să satisfacă conştiinţa păcătosului.
Dacă oamenii se scuză, în general o fac într-o manieră voalată, deoarece cei mai mulţi dintre ei ar fi ruşinaţi să declare argumentul în termeni plenari. Mă întreb dacă diavolul ar fi găsit rezonabil astfel: “Dumnezeu este plin de milă, de aceea haideţi să fim şi mai păcătoşi”. Este aşa de diabolic, o interferenţă cu care nu vreau să îi incarc pe urmaşii mei, chiar dacă oponenţii noştrii moralişti nu ezită să se degradeze! Bineînţeles, nici o fiinţă inteligentă nu se poate convinge pe sine însăşi că bunatatea lui Dumnezeu este un motiv de a-l ofensa mai mult ca niciodată! Nebunia morală produce mod de gândire ciudat, însă încredinţarea mea este ca foarte rar oamenii consideră harul lui Dumnezeu ca fiind un motiv pentru păcat. Ceea ce pare atât de probabil la prima vedere nu mai este aşa când faci o analiză.
Am admis că câţiva oameni au schimbat harul lui Dumnezeu într-o lascivitate, însă sunt sigur că nici unul nu se va opune nici unei doctrine pe baza uzanţei într-un mod pervers a acesteia. Nu poate fi pervertit orice adevăr al lui Dumnezeu? Este o singură doctrină a scripturii ale carei mâini lipsite de har să nu fie întoarse în stricăciune? Nu este o ingeniozitate aproape infinită a oamenilor slabi de a face rău din bine? Dacă am condamna un adevăr din pricina comportamentului greşit al indivizilor care declară că îl cred, am fi găsiţi condamnându-L pe Domnul nostru Însuşi pentru ceea ce a făcut Iuda – şi credinţa noastră sfântă ar muri în mâinile renegaţilor şi ipocriţilor!
Haideţi să acţionăm ca nişte oameni raţionali. Nu trebuie să credem că funiile sunt rele deoarece nişte creaturi nebune s-au spânzurat cu ele! Nici nu cerem ca articolele Scheffield să fie distruse pentru că uneltele tăioase sunt instrumentele criminalilor! S-ar putea părea probabil că doctrina harului fără plată să fie făcuta o licenţă pentru păcat, însa o mai bună achitare a curioşilor minţii
umane ar corecta noţiunea. Aşa cum este natura umană de decăzută, încă este umană, de aceea nu primeşte cu bunăvoinţă anumite forme de rău – aşa cum, de ex nerecunoştinţa umană. Nu prea este uman să faci tot mai multe rele celui care îţi întoarce continuu lucruri bune.
Cazul îmi aduce aminte de o istorioară despre şase băieţi care aveau taţi severi, obişnuiţi a-i bate zdravăn la fiecare pas din viaţa lor. Un alt băiat a fost cu ei, iubit de parinţi, fapt cunoscut de ceilalţi. Acesta a venit la o întâlnire unde s-a pus la cale furtul dintr-o livadă. Toţi erau nerăbdători, cu excepţia tânărului care nu a fost de accord cu propunerea. Unul dintre ei a strigat: “Nu trebuie să-ţi fie frică! Dacă taţii noştri ne prind, ne vor omorâ, însă tatăl tău nu va pune mâna pe tine”. Baiatul a raspuns “şi credeţi că din pricina că tatăl meu este aşa de bun cu mine voi face lucruri rele pentru a-l întrista? Nu voi face aşa ceva tatălui meu! Este aşa de bun cu mine că nu pot să îl necăjesc.” S-ar parea că argumentul celorlalţi băieţi nu a fost destul de convingător pentru celălalt – concluzia opusă era cea logică şi evident avea greutate. Dacă Dumnezeu este bun cu cei care îi slujesc, unii oameni vor păcătui, însă există şi alţii mai nobili pe care bunătatea lui Dumnezeu îi duce la pocăinţă. Ei scornesc argumentul înfiorator că cu cât este mai iubitor Dumnezeu, cu atât putem noi să fim mai razvrătiţi – şi ei cred că este un lucru rău să te razvrăteşti împotriva Dumnezeului Bunătăţii. Apropo, nu pot sa nu observ ca am cunoscut personae care nu admiteau influentarea a Doctrinelor harului care nu erau deloc calificate datorita moralului propriu sa judece acest subiect! Moralistii trebuie sa fie slabi daca persoane imorale devin pazitorii acestora! Doctrina justificarii prin credinta este atacata frecvent ca fiind injurioasa si imorala. Un ziar a citat cu catva timp in urma un vers dintr-un imn popular –
Tu, care muncesti din greu si te ingrijorezi, De ce te trudesti in asemenea hal? Inceteaza-ti faptele; totul a fost déjà facut Cu mult timp inainte, cu mult timp inainte! ’Pana la Isus’ tine-te de munca Printr-o simpla credinta, Fapta este o chestiune mortala, Facand ajungi in iad. (traducere libera)
Aceasta este o invatatura rautacioasa stilata! Cand am citit articolul, am simtit un interes adanc in acest corector al lui Luter si Pavel si m-am intrebat cat de mult a baut pentru a-si ridica mintea spre o asemenea inaltime a cunoasterii teologice!
Am văzut oameni pledând împotriva doctrinelor harului pe motivul că ei nu au promovat moralitatea, cărora le-aş fi putut raspunde “Ce are moralitatea a face cu tine sau cu aceasta?” Aceşti căutători de fapte bune nu sunt prea des înfăptuitorii lor! Lăsaţi legaliştii să privească înspre propriile mâini şi limbi – şi lăsaţi Evanghelia harului şi avocaţii ei să răspundă pentru ei înşişi! Privind înapoi în istorie, văd în paginile ei o negare a calomniei des repetate. Cine îndrăzneşte să sugereze că oamenii care au crezut în harul lui Dumnezeu au fost păcătoşi mai mari decât alţi păcătoşi? Cu toate greşelile lor, acei oameni care au aruncat cu pietre în ei vor fi puţini dacă mai întâi se dovedesc a avea un caracter mai ales decât ei, când au fost aceştia plini de vicii sau apărătorii nedreptăţii? Esenţa istoriei Englezeşti când această doctrină a fost foarte puternică în ţară – care au fost oamenii care au ţinut aceste doctrine cu cea mai mare tărie? Oameni ca Owen, Charnock, Manton, Howe! Şi nu ezit să îl adaug şi pe Oliver Cromwell! Ce fel de oameni au fost aceştia? Au intervenit pentru cineva judecat? Au inventat o carte de sport pentru diversiuni de sabat?
Orice istoric vă va spune că cea mai mare greşeală a acestor oameni în ochii duşmanilor lor a fost că erau prea precişi pentru generaţia în care au trăit – aşa că i-au numit Puritani şi i-au condamnat că susţineau o teologie tristă! Domnilor, dacă era inegalitate în ţară în acea perioadă, se găsea datorită grupului teologic care predica salvarea sau mântuirea prin fapte! Domnii cu buclele lor femeieşti şi păr parfumat, care erau avocaţii salvării prin fapte, toţi se ocupau cu dorinţa, pledând pentru meritele umane!
Însă oamenii care au crezut doar în har erau altfel. Ei nu se aflau în încaperile chefiilor şi a jucăuşilor! Dar unde erau ei? Îi puteai găsi pe genunchi plângând la Dumnezeu pentru ajutor în ispită şi în perioade de persecuţie îi puteai găsi în închisoare, suferind bucuroşi pierderea tuturor lucrurilor pentru adevăr de dragul lui Dumnezeu! Puritanii au fost cei mai sfinţi oameni de pe faţa pământului! Sunt oamenii atât de ilogici incât să îi denumească după puritatea lor şi totuşi să spună că doctrina lor duce la păcat? Nici nu este o instanţă rezervată – aceasta a puritanismului – istoria confirmă regula şi când se spune că aceste doctrine vor duce la păcat, eu fac apel la fapte, şi las profeţii să răspundă. Daca vrem să vedem vreodată o Anglie pura şi sfântă, trebuie să avem o Anglie evanghelizată! Daca vrem sa punem de-o parte băutura şi răul social, trebuie să fie prin proclamarea harului lui Dumnezeu!
Oamenii trebuie să fie iertaţi de harul lui Dumnezeu, înnoiţi de harul lui Dumnezeu, transformaţi de harul lui Dumnezeu, sfinţiţi de harul lui Dumnezeu şi păstraţi de harul lui Dumnezeu! Şi când acest lucru se va înâmpla, va răsări epoca de aur! Însă atâta timp căt ei abia sunt învăţaţi datoria pe care o au şi sunt lăsaţi să şi-o facă ei înşişi cu puterea lor, este munca în zadar! Pe un cal mort poţi să îl baţi mult şi bine ca să îl faci să se mişte – trebuie să pui viaţă în el, altfel bătaia ta va da greş. Să-i înveţi pe oamenii fără picioare să meargă este muncă insuficientă – şi la fel este şi instruirea în morală înainte ca harul să dea o inimă care să iubească sfinţenia! Numai Evanghelia dă omului motiv şi putere şi de aceea trebuie să privim la ea ca la adevăratul reformator al oamenilor!
Cat voi avea putere in dimineata aceasta ma voi lupta cu obiectiile inaintea dvs. Doctrinele harului, intregul plan de salvare prin har, sunt cele care promoveaza cel mai mult sfintenia. Ori de unde ar veni, ne ajuta sa spunem “Doamne fereste” intrebarii “sa pacatuim pentur ca suntem sub har si nu sub lege?” as vrea sa aduc o lumina clara asupra acestui lucru. As vrea sa va atrag atentia la cateva 6 sau 7 puncte.
Substaţa şi esenţa adevăratei evanghelii este doctrina harului lui Dumnezeu – care, de fapt, dacă scoţi harul lui Dumnezeu din Evanghelie, ai scos viaţa şi nu mai rămane nimic demn de a fi predicat, crezut sau pentru care să lupţi.Harul este sufletul, miezul evangheliei – fără el evanghelia este moartă. Harul este muzica evangheliei – fara el evanghelia tace. El îi acceptă pe toţi aceia care îşi pun încrederea în răscumpararea aceasta, selectând credinţa ca modalitate de salvare, ca totul să fie prin har. În aceasta El acţionează dintr-un motiv ce se găseşte în El însuşi şi nu pentru ceva ce s-ar gasi în modul de comportament al păcătosului – prezent, trecut sau viitor.
Acest har al lui Dumnezeu curge înspre păcătos şi îşi începe lucrarea în el atunci când în el nu mai este nimic bun – lucreaza în el binele – şi continuă această lucrare până ce manifestarea harului este completă şi credinciosul este primit în Gloria pentru care a fost creat. Dumnezeu tratează cu păcătoşii pe temelia milei pure – găsindu-i vinovaţi şi condamnaţi, dă iertare gratuită, în dar, necondiţionând-o de caracterul trecut ori de alte fapte bune ce pot fi anticipate. Mişcat doar de mila, El a conceput un plan pentru salvarea lor de păcat şi de consecinţele lui – un plan în care harul este aspectul principal. Harul începe să salveze şi perseverează până ce totul este gata. De la început la sfârşit, de la A la Z-ul alfabetului ceresc, totul în mântuire este prin har şi doar prin har! Totul este gratuit, nimic prin merit. “căci prin har aţi fost mantuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” ” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă”


I. În primul rând, veţi vedea că Evanghelia harului lui Dumnezeu promovează sfinţenia adevărată în oameni prin aducerea aminte că SALVAREA PE CARE O ADUCE, ADUCE SALVAREA DE SUB PUTEREA PĂCATULUI. Când predicăm salvarea, unii presupun că întelegem prin aceasta eliberarea de iad şi intrarea în cer, în rai. Ea include toate acestea şi rezultă în faptul acesta, însă nu aceasta este ceea ce vrem noi să spunem. Ce vrem să spunem prin salvare este aceasta – eliberarea din iubirea păcatului, salvarea din obiceiul de a păcătui, eliberarea de dorinţa de a păcătui. Dacă este aşa, că darul eliberării de păcat este darul harului divin, în ce fel acel dar sau dăruirea sa fără plată, produce păcat? Nu văd nici un asemenea pericol. Dimpotrivă, spun celui ce proclamă o promisiune binevoitoare de victorie asupra păcatului “Cu toata viteza – mergi incoace şi încolo prin lume şi spune că Dumnezeu doreşte, prin harul său, să salveze oamenii de la iubirea de păcat şi să îi facă creaturi noi”.
Să presupunem că salvarea pe care o predicăm este aceasta – “voi, cei care nu aţi trăit în sfinţenie şi aţi fost răi în viaţă puteţi să vă bucuraţi de păcatul vostru şi totuşi să scăpaţi de pedeapsă”? aceasta ar fi dăunător, intr-adevar! Insă dacă ar fi urmatoarea “voi, care sunteti cei mai păcătoşi, totuşi, prin credinţa în Domnul Isus puteţi fi schimbaţi astfel încat să traiţi în Dumnezeu în locul slujirii lui satan şi a păcatului”? – ce rău poate ieşi celei mai pudice morale? De ce, întreb, să împrăştii o asemenea Evanghelie? Să o audă toata lumea, chiar dacă sunt conducatori in casa Domnului ori suferă în legăturile păcatului! Spuneţi-le că Dumnezeu doreşte să înnoiască oamenii în infinitul său har fără plată şi să îi facă creaturi noi în Isus Hristos. Pot să reiasă consecinţe rele din proclamarea liberă a acestei veşti? Cu cât oamenii sunt mai răi, cu atât ne-am dori să îi vedem îmbrăţişând acest adevar al lui Dumnezeu, deoarece ei au cea mai mare nevoie de el! Vă spun tuturor, oricine aţi fi, orice trecut aţi fi avut – Dumnezeu vă poate înnoi conform puterii harului său, astfel încât voi, care în faţa lui sunteţi ca şi morţi, oase uscate, să fiţi aduşi la viaţă prin Duhul său! Acea înnoire va fi văzută în gânduri sfinte, vorbiri curate şi fapte drepte spre slava lui Dumnezeu. În marea sa dragoste El a pregătit toate acestea petntru a lucra în cei care cred. De ce s-ar enerva cineva la o asemenea afirmaţie? Ce poate ieşi rău din ea? Sfidez pe cel mai viclean adversar în ceea ce priveşte darul lui Dumnezeu pentru oameni: inimi noi şi duhuri drepte, aşa cum işi doreşte!


II. În al doilea rând, să nu uităm că PRINCIPIUL DRAGOSTEI ARE MARE PUTERE ASUPRA OAMENILOR. La începutul istoriei, naţiunile visau că crima poate fi distrusă de severitate şi se bazau pe pedepse înfricoşătoare – însă experienţa corectează eroarea. Strămoşii noştri aveau o teamă falsă, care interferează cu încrederea ce ar trebui să existe ăntre om şi om. Pentru a o aboli, au contrafăcut o ofensă capitală. Vai pentru crimele comise de lege! Totuşi utilizarea constantă a spânzurătorii nu a fost suficientă pentru a nimici crima. Atacurile, agresivităţile s-au înmulţit datorită pedepsei ce trebuia să le nimicească.
Unele agresivităţi aproape că au cedat când s-a dat pedeapsa împotriva lor. Este un fapt notabil ca oamenii, dacă li se interzice ceva, chiar lucrul acela vor să îl facă, chiar dacă până atunci nici nu s-au gândit la aceasta! Legea impune supunere, însă nu o promovează – adesea creează nesupunere – şi o pedeapsă prea aspră se ştie că provoacă agresivitate. Legea cedează, însă dragostea câştigă! Dragostea în orice caz face păcatul ruşinos. Dacă unul fură pe un altul, ar fi destul de rău. Dar să presupunem că un om a furat de la prietenul său care de multe ori l-a ajutat când el era în nevoie? Oricine ar spune că această crimă a fost cea mai dezonorantă, ruşinoasă. Dragostea marchează/înseamnă păcatul pe frunte cu un fier înroşit. Dacă un om ar omorî un duşman, ruşinea ar fi enormă, însă dacă şi-ar înjunghia tatăl, căruia îi datorează viaţa, sau mama, de la sânul căreia a supt, toţi ar striga împotriva acestui monstru! În lumina dragostei, păcatul este văzut din cale afără de păcătos.
Şi aceasta nu este tot. Dragostea are o mare putere de constrângere împotriva celei mai mari virtuţi. Fapte la care omul nu putea fi obligat pe baza legii, omenirea le-a făcut din dragoste. Un marinar s-ar supune unui act al Parlamentului? Nu, s-ar revolta indignat, fiind forţat să îşi rişte viaţa! Însă şi-ar risca-o pentru a-şi salva camarazii. Aduceţi-vă aminte de pasajul spus de Apostol: “Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva, însă pentru binefăcătorul său poate că s-ar găsi cineva să moară” bunătateă câştigă inima şi cineva este gata să moară pentru cel bun şi generos! Uitaţi-vă cum oamenii şi-au dat vieţile pentru lideri puternici. Vorba unui soldat francez rănit. Când chirurgul îi căuta glonţele tăind adânc, pacientul a strigat “puţin mai adânc şi atingi numele Împăratului”, însemnând că numele Împăratului era scris în inima lui.
În câteva instante notabile, oamenii s-au dat pe ei înşişi în ghiarele morţii pentru a salva un lider pe care l-au iubit. Datoria ţine scutul, însă dragostea ia forma în calea glonţelui! Cine şi-ar da viaţa pe baza legii? Dragostea este singura care nu ţine la viaţă. Dragostea pentru Isus creează un eroism despre care legea nu ştie nimic. În toată istoria bisericii lui Hristos, când i-a fost fidelă Domnului ei, aceasta a fost o dovadă. Bunătatea, de asemenea, lucrând prin legea dragostei, a schimbat pe cei mai nevrednici şi prin aceasta a dovedit că nu este un factor al râului. De multe ori am auzit povestea soldatului care a fost degradat pâna la cel mai de jos rang, bătut şi închis – şi totuşi cu toate acestea s-a impatat şi s-a comportat urât. Ofiţerul commandant a zis într-o zi “am încercat aproape totul cu acest om şi nu pot sa fac nimic. Voi mai incerca ceva.” Când a fost adus, ofiţerul I s-a adresat şi i-a zis “pari a fi incorigibil – am încercat totul cu tine – se pare că nu este nici o speranţă de schimbare în comportamentul tău. Sunt determinat să văd dacă încă un plan va avea efect. Deşi meriţi bătaie şi închisoare pe termen lung, te voi ierta” omul a fost deosebit de mişcat de iertarea neaşteptată şi nemeritată – şi a devenit un soldat bun. Povestea poarta un gram de adevăr – toţi vedeam că s-ar fi terminat aşa! Anecdota este o dovadă aşa de bună că vă voi spune alta.
Un beţivan s-a trezit într-o dimineaţă din somnul său de om beat cu hainele pe el aşa cum s-a culcat cu o seara mai înainte. Şi-a văzut singurul copil, o fiică, Millie, aducându-i micul dejun. Venindu-şi în fire, i-a zis “Millie, de ce stai cu mine?” ea a raspuns “pentru că eşti tatăl meu şi te iubesc” El s-a uitat la el însuşi şi a vazut ce creatură pilită de băutură, zdrenţuroasă şi buna de nimic era şi i-a zis “Millie, chiar mă iubeşti”? copila a plâns “da, tată, te iubesc, şi nu te voi parăsi niciodată, pentru că mama, când a murit, a spus “Millie, stai lângă tatăl tău şi roagă-te necurmat pentru el şi într-o zi se va lăsa de băutură şi va fi un tată bun” aşa că eu nu te voi părăsi niciodată.” Nu e minunat să adaug, aşa cum spune şi povestea, că tatăl lui Millie s-a lăsat de băutură şi a devenit un creştin? Ar fi fost şi mai de remarcat dacă nu ar fi facut-o! Millie a pus în aplicare harul fără plată, nu-I aşa? Conform moraliştilor noştrii, ea ar fi trebuit să spună “tată, eşti o epavă îngrozitoare! Am stat destul cu tine! Acum trebuie să te las, altfel i-aş incuraja şi pe alţi taţi să devină beţivani.” La o asemena atitudine mă tem ca tatal lui Millie ar fi continuat să bea pâna ar fi ajuns în iad. Însă puterea dragostei l-a făcut un om mai bun. Nu dovedeşte aceasta că dragostea nemeritată are o influenţă imensa spre bine?
Ascultaţi o altă poveste – în timpurile străvechi ale persecuţiei, la Londra trăia un om care se temea de Dumnezeu şi mergea la întâlnirile secrete ale sfinţilor. Lângă el locuia un cizmar sărac care era de multe ori ajutat de negustor. Însă săracul era un încăpăţânat şi, fără pic de recunoştintă, sperând la recompense, a dat o informaţie împotriva prietenului său binevoitor referitor la religia sa. Negustorul ar fi murit ars pe rug datorită acestei acuzaţii dacă nu ar fi găsit o cale de scăpare. Întorcându-se acasă, omul rănit nu şi-a schimbat comportamentul plin de generozitate faţă de cizmarul perfid, dimpotrivă, a fost mai ca niciodată! Cizmarul era totuşi intr-o dispoziţie proastă şi incerca să îl evite pe omul bun cu toată puterea lui, fugind la apropierea acestuia. Într-o zi a fost obligat să îl întalnească faţă în faţă şi creştinul l-a întrebat cu blândeţe “de ce mă ocoleşti? Eu nu sunt duşmanul tău. Ştiu tot ce ai făcut ca să mă răneşti, dar n-am avut nici un gând rău împotriva ta. Te-am ajutat şi vreau să te ajut cât trăiesc, dar hai să fim prieteni.” Te
miri că au dat mâna? Te-ai mira dacă cu mult timp în urmă săracul ar fi fost găsit la întalnirea reformatorilor? Toate asemenea anecdote se bazează pe faptul că harul are o putere ciudată de convingere care duce oamenii la bunătate – încingându-i cu cingători ale dragostei şi legături omeneşti! Dumnezeu ştie că oamenii, cât sunt de răi, cheia inimilor lor se spânzura pe cuiul dragostei. El ştie că bunatatea sa atotputernică, deşi de multe ori zădărnicită, la urmă va triumfa! Cred că am dovedit punctul meu de vedere. Trebuie să mergem mai departe.


III. Nu există nici o teamă în aceea că doctrinele harului vor duce la păcat deoarece OPERAŢIILE LOR SUNT CONECTATE DE O REVELAŢIE SPECIALĂ A RĂULUI PĂCATULUI. Păcatul este făcut să fie deosebit de amar înainte de a fi iertat sau când este iertat. Când Dumnezeu are de-a face cu un om având în vedere spălarea de păcatele sale şi să-l facă copilul Său, de obicei îl face să vadă căile sale rele în toată hăinătatea lor. Îl face să privească păcatul fix, până când strigă ca şi David “păcatul meu stă necurmat înaintea mea!” în cazul meu, când am fost sub condamnarea păcatului, nici un obiect îmbucurător nu mi-a atras privirea – sufletul meu a vazut doar întuneric şi ispita oribilă. Părea că mi s-au vopsit oribil irişii ochilor! Vina, ca un sâmbelan necruţător, a tras perdelele patului meu ca eu să nu mă pot odihni, ci anticipăm mânia ce va veni. Simţeam că l-am ofensat pe Dumnezeu şi că acesta era cel mai groaznic lucru pe care l-ar putea face o fiinţă umană. Relaţia mea cu Creatorul era stricată, relaţia mea cu universul era stricată – m-am blestemat pentru totdeauna – şi m-am mirat că nu am simţit imediat viermele care nu moare cum roade. Chiar acum vederea păcatului mă emoţionează îngrozitor. Orice om sau femeie care a trecut prin această stare sau prin orice asemănător acesteia, va simţi o adâncă oroare faţă de păcat. Unui copil care s-a ars îi este teamă de foc. “Nu”, zice păcătosul ispititorului “tu m-ai înşelat o dată şi eu m-am deşteptat în consecinta, dar nu-mi voi face iarasi iluzii. Eu am fost eliberat, ca un incendiu de ardere si nu ma pot întoarce la foc.” Prin har suntem făcuţi conştienţi de păcat. Uram atât păcatul, cât şi plăcerile sale imaginare. L-am extermina cu cea mai mare plăcere din natura noastră. Este un lucru acuzator, asa cum Amalec a fost pentru Israel. Daca tu, prietene, nu deteşti fiecare lucru păcătos, mă tem că încă eşti în amărăciune, deoarece unul din roadele Duhului este iubirea sfinţeniei şi scârbă faţă de orice cale rea/falsă. O experienţă adâncă interioară îi interzice copilului lui Dumnezeu să păcătuiască – el a ştiut în el însusi judecata şi condamnarea, de aceea pentru el este un lucru scârbos. Între sămânţa aleasă şi copiii diavolului există o duşmănie temută şi nesfârşită – de aceea teama că se va abuza de har este păzita din abundenţă.


IV. Amintiţi-vă, de asemena, că omul iertat nu doar ca este împotriva păcatului prin pocăinţă, dar ORICE OM CARE GUSTĂ DIN HARUL SALVATOR AL LUI DUMNEZEU DEVINE O CREATURĂ NOUĂ ÎN ISUS HRISTOS. Acum, dacă doctrinele harului pot fi periculoase în mâinile unui om de rând, totuşi, ele nu sunt la fel în mâinile unuia care impulsionat de Duhul lui Dumnezeu şi făcut o făptură nouă după asemănarea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt vine peste cel ales şi îl transformă – îi este îndepărtată ignoranţa, emoţiile îi sunt schimbate, felul sau de înţelegere este luminat, voinţa lui este supusă, dorinţele îi sunt redefinite, viaţa lui este schimbată – de fapt este un nou-născut / născut din nou, căruia toate lucrurile i s-au făcut noi. Această schimbare/transformare în scriptură este comparată cu învierea din morţi la o creaţie nouă şi o naştere din nou. Acest proces se întâmplă în orice om care devine sau se face părtaş harului lui Dumnezeu. “trebuie să vă naşteţi din nou” i-a spus Isus lui Nicodim, iar oamenii sfinţi sunt născuţi din nou! Cineva a zis “daca aş crede că aş fi salvat pentru eternitate, aş trăi în păcat.” Poate că ai trăi – dar dacă ai fi înnoit în inima ta, n-ai face-o! “dar”, va zice cineva, ”dacă aş crede că Dumnezeu m-a iubit mai înainte de întemeierea lumii şi datorită acestui fapt aş fi salvat, m-aş învârti doar în păcat”. Poate că tu şi diavolul aţi face acest lucru, însă copiii nou-născuţi ai lui Dumnezeu nu au această natură! Pentru ei, harul din abundenţă al Tatălui este o legatură a dreptăţii pe care niciodată nu se gândesc să o rupă – ei simt convingerile/legăturile dulci ale mulţumirii sfinte şi doresc să se sfinţeasca în teamă de Domnul. Toate fiinţele traiesc conform naturii lor si omul innoit practica instinctele sfinte ale minţii sale înnoite! Tânjind dupa sfinţenie, luptând împotriva păcatului, lucrând pentru a fi sfânt în toate lucrurile, omul înnoit îşi pune toată puterea în slujba a ceea ce este curat şi perfect. O inimă nouă e
diferenţă! Cu o nouă natură, toate tendinţele merg într-o altă directive şi binecuvântările dragostei atotputernice nu mai implică nici un risc, ci sugerează cele mai înalte aspiraţii!


V. Una dintre cele mai mari asigurari pentru sfintirea celui iertat este in felul de CURATIRE PRIN ISPASIRE. Sangele lui Isus sfinteste si iarta. Acest pacatos cunoaste ca iertarea sa fara plata l-a costat viata pe cel mai bun prieten al sau si, pentru salvarea sa, fiul lui Dumnezeu insusi a suferit in agonie pana ce sudoarea s-a facut ca stropii mari de sange si a murit parasit de Dumnezeul sau. Acest fapt duce la o pocainta sfanta de pacat cand pacatosul priveste la Domnul pe care l-a pironit pe cruce. Dragostea fata de Isus arde in pieptul pacatosului iertat, deoarece Domnul este izbavitorul lui, fapt pentru care simte o indignare arzanda impotriva raului criminal al pacatului. Pentru el orice fel de rau/pacat este detestabil/odios de vreme ce este stropit cu sangele salvatorului. Cand pacatosul care se pocaieste aude strigatul “Eloi, Sabachthani!” el este inspaimantat la gandul ca unul atat de curat si bun a fost parasit de cer din pricina pacatului pe care l-a purtat in locul poporului sau. De la moartea lui Isus mintea trage concluzia ca pacatul este din cale-afara de pacatos in ochii lui Dumnezeu – deoarece daca justitia eterna nu a crutat chiar pe preaiubitul Isus cand pacatul era asupra lui, cu cat mai putin ca cruta ea oamenii vinovati? Trebuie sa fie ceva de nedescris plin de otrava care l-a facut chiar pe Isus cel sfant sa sufere atat de cumplit! Nimic nu poate fi imaginat sa aibe mai multa putere asupra mintilor ce au primit harul decat imaginea unui salvator crucificat, denuntand pacatul prin toate ranile sale – si prin fiecare picatura de sange. Cum? Sa traiesc in pacatul care l-a strapuns pe Isus? Sa gasesc placere in ceea ce l-a omorat? Sa ma distrez cu ceea ce a pus Gloria sa la pamant? Imposibil! Astfel vedeti ca darurile harului fara plata, cand sunt inmanate de o mana strapunsa, niciodata nu pot sugera permisivitatea proprie in pacat, ci chiar opusul acesteia.


VI. In al saselea rand, un om care se face partas harului divin si primeste noua natura este pe vecie dupa aceea UN PARTAS AL AJUTORULUI ZILNIC AL DUHULUI SFANT AL LUI DUMNEZEU. Dumnezeu Duhul Sfant binevoieste sa locuiasca in strafundul fiecarui om pe care Dumnezeu l-a salvat prin harul sau. Nu este acesta un ajutor minunat de sfintire? Prin ce alt process pot oamenii sa fie pastrati mai bine de pacat decat avand pe Duhul Sfant insusi care sa locuiasca impreuna in inima lor? Duhul dintotdeauna binecuvantat ii indruma pe credinciosi sa se roage mai mult – si ce putere de sfintire se gaseste in copilul salvat care vorbeste cu tatal sau ceresc! Omul ispitit se retrage in camaruta sa, isi varsa durerea inaintea lui Dumnezeu, priveste spre ranile insangerate ale salvatorului sau si revine puternic, sa reziste ispitei. Cuvantul divin, de asemenea, cu promisiunile si perceptiile sale, este o sursa negresita de sfintire. Daca nu ne-am scalda zilnic in fantana sfanta a puterii vesnice, foarte curand am slabi si am sovai – insa partasia cu Dumnezeu ne innoieste fortele pentru a lupta impotriva pacatului. Cum este posibil ca doctrinele harului sa sugereze pacatul oamenilor ce in mod constant se apropie de Dumnezeu? Omul innoit este de asemenea, prin Duhul lui Dumnezeu, impulsionat in constiinta sa, astfel ca lucrurile care inainte nu ii pareau a fi pacatoase, le vede intr-o lumina mai clara si, in mod consecvent, sunt condamnate. Stiu ca anumite chestii sunt pacat pentru mine azi, care acum 10 ani nu mi se pareau a fi pacat – eu sunt incredintat ca judecata mea/modul meu de gandire a fost curatat din ce in ce mai mult de orbirea pacatului. Constiinta normala este impietrita, insa cea sfintita devine din ce in ce mai delicate pana ce, in cele din urma, devine atat de delicata ca o rana proaspata. El, care are cel mai mult har, este cel mai constient de nevoia sa de mai mult har. Sfintilor le este cel mai adesea teama sa faca un pas dupa celalalt de teama sa nu greseasca. N-ati simtit aceasta teama sfanta, aceasta grija sfanta? Astfel Duhul Sfant te previne sa nu schimbi libertatea ta crestineasca in imoralitate sau sa indraznesti sa iei harul lui Dumnezeu ca dovada a prostiei! Apoi, in plus, Duhul cel bun ne conduce intr-o comuniune mai inalta si mai sfanta cu Dumnezeu – si eu infrunt orice om pentru a trai pe munte cu Dumnezeu si apoi sa vin jos si sa nu traiesc ca oamenii lumii! Daca ai mers pe aripile gloriei si ai vazut pe Rege in toata frumusetea sa, pana cand lumina infatisarii sale a devenit raiul tau, nu poti fi multumit cu perspectiva sumbra si intunecimea corturilor slabiciunii! Sa minti, sa inseli, sa te prefaci asemenea oamenilor din lume, nu te va mai caracteriza. Esti dintr-o alta rasa si
vorbirea ta este deasupra lor – “vorbirea te da de gol”. Daca faci astfel, intr-adevar, traiesti cu Dumnezeu, parfumul palatelor de fildes va fi deasupra ta si oamenii vor sti ca ai fost in alta companie decat a lor. Daca copilul lui Dumnezeu greseste, oricat de mult sau de putin, el pierde, intr-o masura, dulceata comuniunii sale si doar cand umbla atent cu Dumnezeu se bucura de partasia deplina, astfel incat aceasta ridicare sau coborare in comuniune devine un fel de disciplinare parental/parinteasca in casa Domnului. Nu avem nici o curte de justitie cu judecator, insa avem o casa cu un Tata, zambetul sau si nuiaua sa! Nu ducem lipsa de ordine si disciplina in familia dragostei, deoarece Tatal nostru se poarta cu noi ca si cu niste fii. De aceea, intr-o mie de feluri, tot pericolul presupunerii noastre despre harul lui Dumnezeu este efectiv indepartat.


VII. INTREAGA RIDICARE A OMULUI CARE ESTE FACUT PARTAS HARULUI LUI DUMNEZEU este de asemenea un mijloc de protectie impotriva pacatului. Indraznesc sa afirm ca, desi poate fi controversata, omul care crede doctrinele glorioase ale harului este de obicei superior cu mult fata de persoana care nu are nici o opinie referitoare la aceasta problema. La ce se gandesc cei mai multi oameni? Paine si unt, chiria la casa si haine. Insa oamenii care iau in conisderare doctrinele evengheliei cugeta la legamantul vesnic, predestinare, dragostea neschimbata, chemare, Dumnezeu in Isus Hristos, lucrarea Duhului, justificare, sfintire, adoptie si alte asemenea teme nobile! De ce? Este o inviorare doar sa arunci o privire asupra catalogului acestor adevaruri ale lui Dumnezeu! Altii sunt asemenea copiilor care se joaca cu o gramada mica de nisip pe malul marii. Insa credinciosul in harul fara plata umbla printre dealuri si munti! Temele de gandire zidesc munti in jurul lui, Alpii, Alpii! Statutul mental al omului se ridica impreuna cu imprejmuirile sale si devine un ganditor, capatand un caracter sublim. Acesta nu este putin lucru pentru ceva atat de vrednic a se injosi ca intelectul uman! Atata timp cat eliberarea de viciile umane si poftele degradante este promovata in acest fel, afirm ca nu este putin lucru! Lipsa de gandire este mama prolifica a pacatului! Este un semn de speranta cand mintile incep sa colinde printre adevarurile semete ale lui Dumnezeu. Omul care a fost invatat sa se gandeasca la Dumnezeu, nu va fi asa repede gata sa pacatuiasca cum va fi cel a carui minte este ingropata sub carnea/firea sa. Omul acum a obtinut o viziune diferita a sinelui fata de aceea care l-a facut sa isi piarda timpul cu ideea ca nu exista nimic mai bun pentru el decat sa se bucure cat mai poate. El zice “eu sunt unul dintre copiii alesi ai lui Dumnezeu, hotarat/predestinate a-I fi copil, mostenitor impreuna cu Isus Hristos! Sunt pus de-o parte pentru a fi rege si preot in Dumnezeu, deci nu pot fi pacatos, nesfant, nici sa traiesc pentru a atinge scopurile commune ale vietii”. El ridica obiectivul convingerii sale – el nu poate trai pentru el insusi, deoarece nu este al lui – el este cumparat cu un pret. Acum el locuieste in prezenta lui Dumnezeu si viata pentru el este reala, importanta si sublima! Nu ii pasa sa adune aur cu grebla de gunoi a celui lacom, deoarece el este vesnic si trebuie sa caute castigurile vesnice. Simte ca este nascut pentru scopuri divine si cere “doamne, ce vrei sa fac?” simte ca Dumnezeu l-a iubit atat de mult, incat dragostea lui sa poata curge inspre altii. Atunci cand Dumnezeu alege un singur om, alegerea aceasta produce ceva asupra tuturor celorlalti – el alege un Iosif pentru ca o intreaga familie, natiune, nu, o intreaga lume sa fie tinuta in viata cand foametea a frant toiagul painii. Fiecare dintre noi suntem ca o lumina aprinsa care sa lumineze in intuneric si sa aprinda si alte lampi. Asupra omului salvat prin har se ingramadesc noi sperante. Sufletul sau vesnic se bucura de licaririle vesniciei. Asa cum Dumnezeu l-a iubit pentru o vreme, el crede ca aceeasi dragoste il va binecuvanta in vesnicie. El stie ca salvatorul sau traieste si ca in vremurile ce vor veni il va sustine, de aceea nu ii este teama de viitor. Chiar daca aici jos incepe sa cante cantarile ingerilor, deoarece sufletul sau cerceteaza de departe zorile gloriei ce se va arata! De aceea cu inima vesela si pasi usori el merge inainte inspre viitorul necunoscut, vesel ca inspre o petrecere de nunta! Este aici vreun pacatos, unul vinovat, care nu are nici un merit, nu cere mila orice-ar fi? Este cineva care doreste sa fie salvat de harul fara plata al lui Dumnezeu prin credinta in Isus Hristos? Atunci da-mi voie sa-ti spun, pacatosule, nu este nici un cuvant in cartea lui Dumnezeu impotriva ta, nici o linie sau o singura silaba, ci totul este in favoarea ta! “aceasta este o declaratie de credinta, demna de a fi deplin acceptata, ca Isus Hristos a venit in lume ca sa salveze pe cei pacatosi”, chiar pe cel mai
mare dintre ei! Isus a venit in lume sa te salveze pe tine! Doar crede in El si odihneste-te in El! Iti voi spune ce lovitura vei da in Hristos dintr-o data – este gandul dragostei sale nemaipomenite! Un fiu destrabalat a adus intristare tatalui sau. L-a furat si l-a facut de rusine si, in cele din urma, cu durere si-a pogorat perii albi in mormant. A fost un fiu oribil si nenorocit – nimeni altul nu a putut fi atat de pacatos! In orice caz, acest fiu a luat parte la inmormantarea tatalui sau si a ramas sa asculte citirea testamentului. Probabil ca acesta a fost motivul principal pentru care era acolo. In mintea lui credea ca tatal sau desigur i-a taiat dreptul – si dorea sa faca viata grea celorlalti membrii ai familiei. Spre surprinderea lui, pe cand se citea testamentul, era ceva de genul – “cat despre fiul meu Richard, desi intr-un mod ingrozitor mi-a risipit averea; si desi adesea mi-a intristat inima, vreau sa stie ca inca il consider fiul meu iubit, fapt pentru care, ca semn al dragostei mele nepieritoare, ii las aceeasi parte de avere ca tuturor fratilor lui.” A parasit camera. Nu putea suporta. Iubirea surprinzatoare a tatalui sau l-a coplesit! A venit la executorul judecatoresc urmatoarea dimineata si a zis: “sigur n-ati citit corect” “ba da, am citit corect. Uite, aici scrie” “atunci” a zis el “sunt gata sa ma blestem ca l-am intristat pe dragul meu tata batran. O, de-as putea sa-l aduc inapoi!” Dragostea s-a nascut in acea inima printr-o mnifestare neasteptata a dragostei. Cazul tau nu este oare similar? Domnul nostru Isus Hristos a murit, dar El a lasat scris in testamentul sau ca cei mai mari dintre pacatosi sunt scopul alegerii sale pline de mila! Murind, El s-a rugat “Tata, iarta-i”. Inviat, El mijloceste pentru pacatosi. El se gandeste intotdeauna la pacatosi – obiectivul sau maret este salvarea lor. Sangele Lui este pentru ei. Dreptatea Lui este petnru ei. Raiul sau este petnru ei! Veniti, voi, cei vinovati si primiti mostenirea! Intindeti mana credintei si luati-va partea! Incredeti-va in Isus cu sufletul vostru si El va va salva! Dumnezeu sa va binecuvanteze. Amin.

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1638
  • Export PDF: 9
Opțiuni