Centralitatea Pocăinței în Evanghelie
Autor: Chris Ratiu  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de chrisratiu in 07/04/2013
    12345678910 0/10 X

 

 

În contextul capitolului 15 din Evanghelia după Luca m-au frapat două afirmații făcute de Însuși Domnul Hristos.

 

(v7) ,, Tot așa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru 99 de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.''

 

(v10) ,,Tot așa vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește.''

 

Versetul 7 în mod special pune în unul din talerele cântarului un om și în celălalt 99. Când este vorba de-a produce bucurie în cer, în această economie a lui Dumnezeu acest unu trage mai greu în cântarul bucuriei cerurilor decât ceilalți 99. - Asta sună de-a dreptul scandalos. 

 

Nu cunoaștem nici nobilitatea, nici educația și nici valoarea netă a acestui om sau a celorlalți 99 și nu cred că ar fi relevante oricum. Singurul lucru ce pare remarcabil este că omul acesta este un păcătos. Ceilalți 99 sunt neprihăniți.

 

Cum poate produce un păcătos mai multă bucurie decât 99 de oameni neprihăniți? Neprihăniții pun banii la colectă, neprihăniții vin și cântă îmbrăcați decent. Pe ei poți conta financiar, pe ei poți conta să vină și marți și joi program după program. Care pastor cu mintea întreagă ar da mai mult pe un păcătos decât pe 99 de oameni pe care te poți baza și pe care dacă nu-i ai, te lupți să-i transferi din celelalte biserici locale. De ce este păcătosul acesta atâta de special? (v7) din nou: ,,...un singur păcătos care SE POCĂIEȘTE.''

 

În punctul acesta cei pe care încă nu v-am pierdut, probabil ați răsuflat ușurați. V-ați speriat pentru o clipă că vorbesc despre dumneavoastră. Dumneavoastră dați banii la colectă, dumneavoastră veniți și marți și joi și duminică program după program. V-ați speriat poate că ați rămas pe-afară. Un păcătos care se pocăiește! Asta nu-i mare lucru, poate ai uitat unde predici. Asta-i o biserică de... asta-i o biserică de... asta-i o biserică de POCĂIȚI.

 

Ca și români în diaspora americană suntem confruntați cu și chiar bulversați de două extreme:

 

  • Stilul american dus la extremă în care pocăința a devenit un simplu ,,Spuneți după mine...''
  • Stilul românesc moștenit din generațiile trecute în care cumva am primit acest nume, numele de pocăiți. Într-o țară predominant ortodoxă care se autodefinește ca fiind creștină nu puteam fi numiți doar creștini. Creștini sunt ei ( Ortodox - Drept creștin ). Pentru a ne diferenția și pentru că nimeni nu a fost interesat să ne împartă în baptiși, penticostali sau creștini după Evanghelie am fost puși sub aceeași umbrelă - POCĂIȚII. Este Umbrela pe care aici în America scrie Evanghelici. Vorbeam de două extreme și până aici cea de-a doua nu pare a fi deloc o extremă.

 

Cu trecerea timpului însă am luat acest nume primit în bătaie de joc și l-am transformat într-o insignă de onoare care cumva ne dă impresia că noi suferim prin asta ocară de dragul lui Hristos. În anumite limite există un dram de adevăr în asta. Numele acesta ne-a adus o marjă semnificativă de dispreț. Mulți și-au pierdut poziția la serviciu fiind retrogradați doar datorită acestui criteriu. Alții au fost bătuți de miliție și de securitate, au fost urmăriți, intimidați și uneori chiar eliminați. 

 

Pe de altă parte însă, numele acesta - nume pe care ni l-am însușit și asupra căruia am ajuns să avem pretenția că deținem monopolul, a creat un set de altfel de probleme pentru noi.

 

  1. Cei din afara acestui grup care doresc să ni se alătureze vin de cele mai multe ori cu așteptări total nerealiste. Se așteaptă să găsească niște oameni POCĂIȚI și asta duce la niște deziluzii majore.

 

  1. Însușirea acestui nume a creat pentru mulți dintre noi o mentalitate de superioritate. Ne uităm cu dispreț la ortodocși, la catolici, la reformați, ba mai mult ne uităm cu dispreț unii la alții. 

 

Eu sunt mai pocăit ca tine, biserica noastră este mai conservatoare , noi ne ținem de credința primită de la părinții noștri și pentru că nu am schimbat stilul de închinare sau vestimentația de-acum 40 de ani suntem mai pocăiți decât voi. Noi nu purtăm cravată, noi purtăm baticul legat în față, noi nu avem tobe, noi nu batem din palme, noi bem la Cina Domnului dintr-un singur pahar deci suntem mai pocăiți decât voi.

 

3. În al treilea rând, și poate cel mai grav, am ajuns să confundăm pocăința despre care vorbește și pe care o cere Sfânta Scriptură cu intrarea în gruparea noastră oricare ar fi ea. De-aia am vorbit adineauri despre monopolizarea acestui nume.

 

Când un ortodox, catolic sau liber cugetător intră în gruparea baptistă sau penticostală spune cineva despre el că s-ar fi baptistuit sau că s-ar fi penticostalizat? Nu! Se spune despre el că s-a pocăit. Chemarea la pocăință pretinsă de Biblie și de Dumnezeu am transformat-o în simpla alăturare la gruparea noastră. Asta ne face absolut incapabili de evanghelizare personală. Nu știm cum să-i aducem mai repede, să-i convingem să se lase trecuți și ei în registrul nostru de membri și de-acolo Dumnezeu cu mila.

 

  1. În al patrulea rând trebuie precizat că numele în sine este impropriu. Ce înseamnă pocăit? Pentru a răspunde trebuie privit și analizat succint conceptul pocăinței. Metanoia înseamnă gândul ulterior dar conceptul înglobează și ideea de penitență, de părere de rău și câtă vreme păcatul este prezent în viețile noastre avem mereu și mereu motiv să ne pocăim. În sensul acesta nici un pocăit nu este pocăit ci este în procesul de-a se pocăi.

 

Aici în Evanghelia după Luca vedem cerul într-o continuă căutare pentru recuperarea a ceea ce este pierdut. Recuperarea aceasta produce o bucurie extraordinară și se realizează în contextul celuilalt ingredient despre care vorbim azi - Pocăința.

 

Bucuria cerului este direct conectată la această atitudine a inimii găsite de Dumnezeu. Recuperarea este completă doar dublată de pocăința celui găsit.

 

Pocăința păcătosului produce bucurie în ceruri. Oamenii care cred că nu mai au nevoie de pocăință nu aduc nici o bucurie cerului. Vedeți de ce am explicat cele 4 pericole legate de eticheta pe care am primit-o ca grupare. Degeaba purtăm numele de pocăit ca o medalie a suferinței batjocurilor de dragul lui Hristos. Dacă din cauza ei ajungem în punctul în care nu mai vedem nevoia de-a ne pocăi, pentru că vorba aceea noi suntem pocăiți, falimentăm mizerabil și 99 de-am fi aici, sau 999 chiar, nu vom fi în stare să producem un dram de bucurie în ceruri.

 

Dacă în contextul evanghelic american, pocăința este cenușăreasa neinvitată la petrecere, se pare că noi riscăm să cădem în cealaltă extremă - aceea de-a vorbi în clișee, de-a folosi lozinci și sloganuri în care am auzit de-atâtea ori tunându-se de la amvon: Trebuie să ne pocăim fraților! ,încât nici unul dintre noi nici măcar nu mai tresare.

 

Dacă pocăința ar fi un detaliu minor ar mai fi cumva, dar centralitatea ei în ecuația mântuirii nu poate fi pusă la îndoială. A o ignora înseamnă a predica o Evanghelie incompletă.

 

Ioan Botezătorul striga în Mat 3:2 ,,Pocăiț-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.''

 

Înțelegând că mântuirea este eliberare de păcat înțelegem că asta presupune nevoia de iertare. De aceea mesajul pe care suntem chemați să-l predicăm nu este doar o viață mai bună, o viață fără probleme, fără necazuri ci este mesajul iertării, mesajul că am fost izbăviți de sub puterea păcatului, de sub pedeapsa lui și într-o zi glorioasă vom fi izbăviți de însăși prezența lui. Eliberarea de păcat - acesta trebuie să fie mesajul.

 

Ideea pocăinței însă nu originează cu Ioan. Vechiul Testament vorbește despre importanța pocăinței. David a fost un om care a înțeles importanța ei cum bine reiese din psalmul 32. 

 

 ,,1. Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit!

2. Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie! 

3. Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. 

4. Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. 

  1. Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ,,Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!'' Și Tu ai iertat vina păcatului meu. '' 

 

Ce bine surprinde David sub inspirația Duhului Sfânt, drumul de la apăsare, de la suferință de la sufocare, la mărturisire, la pocăință, la eliberare, la binecuvântare, la părtășie și protecție divină. Începe David cu o proclamație; Pleacă de la o premiză pe care o va demonstra în versetele ulterioare. - Fericiți și binecuvântați sunt cei cu fărădelegea iertată și cei cu păcatul acoperit. Fărădelegea iertată? Păcatul acoperit?

 

Fericit și binecuvântat este omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea. Un Dumnezeu Sfânt nu ține în seamă nelegiuirea?

Ca să răspundem la aceste întrebări trebuie să facem referire la cele cinci realități care sumarizează mântuirea, realități datorate vieții perfecte trăite de Hristos și a jertfei Sale ispășitoare. 

  1. Justificarea - Păcătosul acuzat este declarat nevinovat.
  2. Răscumpărarea - Păcătosul rob declarat liber
  3. Iertarea - Păcătosul datornic : datoriile au fost plătite și uitate.
  4. Împăcarea - Păcătosul dintr-un dușman al lui Dumnezeu devine prieten.
  5. Înfierea - Străinul devine fiu și moștenitor.

 

Am fost acuzați dar el ne-a declarat nevinovați - Ferice de cel cu fărădelegea iertată. 

Am fost robi dar el ne-a eliberat - Păcatul a fost acoperit

Am fost datori dar datoriile au fost plătite - Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea

Am fost dușmani și străini dar El ne-a făcut prieteni și fii - și în duhul căruia nu este viclenie.

 

Aceasta este lucrarea grandioasă de mântuire a lui Dumnezeu DAR ea este posibilă doar complementată de un alt element - POCĂINȚA și David elaborează: (v3;4;5)

 

,, 3. Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. 

4. Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. 

Interesant cum în urma apăsării din versetele 3 și 4 David hotărăște să ia măsuri în versetul 5. ,, Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ,,Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!'' Și Tu ai iertat vina păcatului meu. ''

 

Întrebarea care apare în punctul acesta este: oare Dumnezeu iartă vina păcatului meu doar pentru că l-am mărturisit înaintea lui? Cu alte cuvinte ajunge să vin și în 3 minute ( unii cu păcate mai puține) sau 30 de minute (cei cu păcate mai multe) să stau în bancă, în picioare sau pe genunchi și să trec în revistă în șoaptă că-i mai înțelept păcatele comise unul câte unul. - Un fel de mărturisire dar fără preot? Doar trecerea lor în revistă aduce iertarea și absolvirea de vină?

 

Am afirmat că baza iertării oricărui păcat este ispășirea făcută de sângele lui Hristos. Totuși rămâne de datoria noastră să le mărturisim, idee confirmată și de 1 Ioan 1:9

,,Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire.'' 

Se pare că există o mare putere în mărturisire și asta m-a făcut să apelez la limba greacă să văd care este semnificația cuvântului în original.

 

Cuvântul folosit aici de Ioan este homologeo cuvânt din care provine și verbul din limba română - a omologa. A omologa păcatele înseamnă însă mult mai mult decât de a le trece în revistă și a le enumera.

Conform DEX-ului a omologa înseamnă a aproba în urma unei verificări, a confirma, a standardiza un anume produs. 

1 Ioan 1:9 sună deci cam așa: ,,Dacă ne omologăm păcatele, dacă aprobăm și confirmăm, dacă suntem de acord cu Dumnezeu că acțiunile noastre sunt păcate, El este credincios și drept să ne ierte păcatele.''

Cum anume ne punem de acord cu Dumnezeu? Ioan ne cheamă să calificăm drept păcat ceea ce Dumnezeu numește păcat. Asta înseamnă să fim de-acord cu El, dar nu numai atât - să zicem ca El și să facem ca noi. Să fim de-acord cu Dumnezeu presupune mai mult de atât; presupune să avem o atitudine similară vis a vis de păcat, să-l urâm, să ne îndepărtăm de el, să-l disprețuim. Asta înseamnă că nu există o mărturisire reală fără o despărțire totală de păcatul respectiv. 

 

Ps 32:6 ,,De aceea orice om evlavios să se roage Ție la vremea potrivită!''  Nu este loc de ezitare nu-ți poți permite să întârzii pentru că riscul este să experimentezi v3 si 4. Psalmul 32 surprinde fenomenal agonia și extazul, apăsarea și eliberarea, despărțirea și părtășia, blestemul și binecuvântarea și pocăința este podul dintre cele două realități. Psalmul 51 este de-asemenea emblematic: 

 

1,,Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele! 

2 Spală-mă cu desăvârșire de neleguirea mea și curăță-mă de păcatul meu! 

3 Căci îmi cunosc bine fărădelegile, și păcatul meu stă necurmat înaintea mea. 

4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta; așa că vei fi drept în hotărârea Ta și fără vină în judecata Ta.''

 

Este de maximă importanță versetul 4 unde David realizează că păcatul este un afront direct adus lui Dumnezeu. Am vorbit adineauri despre sensul adevărat al mărturisirii. La tot ceea ce am spus putem adăuga și asta: nu doar suntem de acord cu Dumnezeu că păcatul este păcat dar înțelegem si că mai presus de toți și toate ofensa este la adresa Lui. 

 

Din înțelegerea aceasta  în inima lui David apare această nespusă părere de rău și acest imens regret. Dacă înțelegi dragostea și bunătatea Lui vis a vis de tine și dacă-L iubești nu poți să nu simți o nespusă părere de rău și un imens regret când realizezi că păcatele tale chiar dacă nu afectează pe nimeni din anturajul tău, chiar dacă prin ceea ce faci nu ai ofensat pe nici un semen al tău, ai trădat dragostea Lui, ai călcat în picioare relația cu El, te-ai îndepărtat de cel mai bun Prieten, de Stăpânul, de Tatăl, de Mântuitorul și Binefăcătorul tău. Poate un simplu păcat să facă toate astea? Ascultați ce cuvinte dure folosește Dumnezeu prin Profetul Isaia la capitolul 1:4-8(CITEȘTE). 

 

Isaia 55:6-7 face aceași chemare: ,,Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând.'' 

 

Profetul Iona surprinde extraordinar esența pocăinței în cuvintele împăratului din Ninive. Iona 2:8 ,,Ci oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile!''

 

Ezec 33:19 ,,Dar dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui și face ce este bine și plăcut va trăi tocmai din pricina aceasta!''

 

Mizeria, ascunzișurile, secretele, mândria, autosuficiența trebuie îngropate, trebuie nivelate, trebuie îndreptate. Într-o astfel de inimă intră Dumnezeu, la asta îi chema Ioan Botezătorul pe conaționalii săi, la asta ne cheamă Duhul Sfânt prin cuvintele Scripturii astăzi. Facem tot ce facem, venim program după program, dăm bani, cântăm, ne rugăm, medităm, ascultăm Cuvântul într-o încercare perpetuă de-al mulțumi pe Dumnezeu. Să încercăm însă să facem un pas mai departe - Să-i facem bucurie azi! 

 

,,Vă spun că va fi multă bucurie în Cer pentru un singur păcătos care se pocăiește.'' (Luca 15:7) Ideea pocăinței am văzut că nu aparține doar lui Ioan Botezătorul. Vechiul Testament insistă asupra ei, Hristos o face și El.

 

Luca 5:32 ,,N-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți ci pe cei păcătoși.''

Nu cei 99 de neprihăniți aduc bucurie. Eu am venit să-l caut pe cel care-și înțelege condiția. 

 

Luca 24:46-47 ,,Așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învie a treia zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor începând din Ierusalim.'' 

 

Hristos a pătimit, a murit, și a înviat ca drumul nostru spre prezența lui Dumnezeu să fie redeschis. Datoria noastră însă este să propovăduim tuturora, în numele Lui pocăința și iertarea păcatelor. Asta suntem chemați să predicăm până la capăt- un mesaj al păcatului, al judecătii, și al morții pentru toți cei care refuză sau rămân indiferenți la această chemare: întoarceți-vă de la păcatele voastre, lăsați-vă de ele, căutați fața lui Dumnezeu și neprihănirea Lui. Apostolii au predicat și ei același lucru. Pavel și el o face mereu și mereu.

 

Fapte 17:30-31 ,,Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Hristos- Omul pe care L-a rânduit și ca dovadă L-a și înviat din morți.'' 

 

Același Pavel confruntă Biserica din Corint în problema unor păcate grave iar in 2 Corinteni 7 le scrie înapoi după ce ia la cunoștință pocăința lor sinceră. Uitați-vă aici la inima unui adevărat păstor. 

 

2 Corinteni 7:8-12 ,,Măcar că v-am întristat prin Epistola mea nu-mi pare rău; chiar dacă mi-ar fi părut rău- căci văd că Epistola aceea v-a întristat (măcar că pentru puțină vreme)- totuși acum mă bucur, nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință. Căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveți nici o pagubă din partea noastră. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată: pe când întristarea lumii aduce moartea.''

 

Pavel nu dorea întristarea Corintenilor. Dacă după toate cele scrise în prima sa scrisoare Corintenii s-ar fi supărat doar nu se rezolva nimic. Întristarea lumii duce la moarte, întristarea lor a dus la pocăință. Asta-l bucură pe Pavel. El a anticipat tocmai aceasta reacție la ei. Nădejdea lui a fost că ei se vor schimba, că se vor pocăi și în final asta s-a și întâmplat. 

 

Nu vorbim de o părere de rău echivalentă cu depresia celui ce a pierdut totul și este în faliment. Vorbim de durerea exprimată în Psalmul 32 sau 51, cuvinte la care am meditat astăzi, regret care se naște din înțelegerea că păcatul este în primul rând un afront la adresa lui Dumnezeu, regret care duce la dorința stăruitoare și chiar disperarea de a scăpa de sub puterea păcatului, de sub pedeapsa lui și în final de prezența lui. Este părerea de rău și rușinea simțită de Petru, stare care te face să-ți urăști lipsa de loialitate, să-ți urăști comportamentul și neascultarea. Adevărata pocăință este nerăbdatoare de a ieși din starea în care ești, este agresivă, încearcă cu disperare să se debaraseze de trecut, de vină, de păcat. Cum poate însă omul experimenta o astfel de transformare? Vestea bună este că adevărata pocăință nu depinde de propriile noastre resurse ci este un dar de la Dumnezeu. ÎnFapte 11:18 Apostolii concluzionează:,,Dumnezeu a dat deci și neamurilor pocăință ca să aibă viața.'' 

 

Pavel afirmă și el în 2 Timotei 2:24-26 ,,Și robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului, și venindu-și în fire să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i facă voia.''

 

Să cerem din mâna lui Dumnezeu acest dar extraordinar care ne va ajuta să ajungem la cunoștința adevărului și astfel vom produce o imensă bucurie în Ceruri. 

 

Terminând tot în Luca 15 vom vedea că Iisus explică mai concret pocăința în pilda a treia, aceea a fiului risipitor. Ascultați versetul 18 

 

,,Tată am păcătuit împotriva Cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău, fă-mă ca pe unul din argații tăi.'' 

 

Asta este definiția dată de Domnul Hristos; asta ințelege El printr-o inimă penitentă. Umilință, zdrobire, părere de rău, o inimă copleșită de sentimentul de nevrednicie, scârbită de trecut, conștientă de viața pierdută, o inimă care caută cu disperare mila acceptarea și iertarea în urma mărturisirii păcatelor. 

 

Pocăința este opera lui Dumnezeu produsă de nașterea din nou, proces prin care natura și dispoziția păcătosului sunt transformate așa încât ajunge să urască păcatul și lumea și să iubească neprihănirea și cerul, ajunge să-L iubească mai mult pe Dumnezeu decât propria-i viață. 

 

Asta aduce bucurie lui Dumnezeu și cerului întreg. Dumnezeu pretinde o astfel de pocăință și nimic mai puțin de-atât.                                    

 

  

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 833
  • Export PDF: 1
Opțiuni