Tu m-ai iubit atuncea când nu era Pământul,
Nici muntele, nici marea cu ce-i ascuns în ea,
Tu m-ai iubit și-atuncea când nu sufla nici vântul,
Pe cer nu erau stele, nici luna nu lucea.

Tu m-ai iubit atuncea 'nainte de a scoate
adâncul din adâncuri, și-abisul din abis,
Tu m-ai iubit și-atuncea...
și mintea mea nu poate
să spună despre lumea ce mă ținea închis.

Tu m-ai iubit atuncea când nu fusese frica,
Și teama-și dormea somnul ascunsă-n veșnicii,
Tu m-ai iubit și-atuncea când Mâna-Ți cu nimica
Zidea tot pe nimica a lumii temelii!

Tu m-ai iubit atuncea când Tu erai CUVÂNTUL
Și-n sfat cu-ascunse sfaturi,
ce sunt ascunse-n TINE
Dând lumilor viața, se începu-nceputul
Și-al lumii care este, și-al lumii care vine...

Tu m-ai iubit atuncea când numai heruvimii
Te preamăreau întruna prin strălucirea lor,
Tu m-ai iubit și-atuncea când numai serafimii
Cântau și-Ți dădeau slavă cu glasurile lor.

Tu m-ai iubit atuncea când brațele tăcerii
Îmbrățișau puternic tării și-ntreaga fire,
Când nimeni nu gustase din roadele durerii,
Tu m-ai iubit și-atuncea, c-ai fost și ești IUBIRE.