Mă-ntorc acum cu gîndul la vremea ce-a trecut...
Atîtea vorbe, fapte, din amintiri revin...
îşi cere fiecare în inimă tribut
Aduc înviorare sau lacrimi şi suspin.

A fost cândva o vreme când viaţa pentru mine
Era o alergare spre-un veşnic nicăieri.
Atâtea idealuri au devenit ruine
Căci le doream atinse cu slabele-mi puteri.

Căutam mereu ceva, ceva de ne-nţeles,
Simţeam un dor ascuns cum mă ardea în piept.
În grele încercări o şoaptă mă ridica ades:
O! Vino fiica mea, de-atâta timp te-aştept!

Şi a venit o zi, de Domnul sorocită,
când am păşit sfioasă în casa de-nchinare.
Era o lume nouă, prin dragoste unită,
o oază de lumină, de pace şi-adorare.

Ce calde simfonii s-au înălţat spre cer
când îngerii din cor şi-au început cântarea!
Parcă-mi vorbeau doar mie şi mă-ndemnau să sper
căci Domnul veşniciei aduce vindecarea!

Şi-atunci, în ziua aceea L-am cunoscut pe El!
Ma-nlănţuit iubirea-I cea fără-asemănare,
m-a curăţit în sânge Cristos Emanuel,
prin jertfa de pe cruce eu am găsit salvare!

Ce minunată-i viaţa când Domnul e cu mine!
Păşesc spre veşnicie cu-ncredere, mereu,
chiar de mai vin necazuri, şi lacrimi, şi suspine,
eu nu mă tem căci stâncă îmi este DUMNEZEU! Amin!


Vulcan-Mary