ŞTIINŢA ŞI IUBIREA


Suntem înconjuraţi de taine,
şi-oricât am crede că le ştim,
misteru-mbracă alte haine,
de demon sau de heruvim.

Încredinţăm mereu ţărânii,
toţi paşii noştri prea grăbiţi,
şi vrem pe marginea fântânii,
să stăm, o clipă, fericiţi.

Să stingem setea cea absurdă,
ce-n lung pustiu ne-a chinuit,
dar auzim o voce surdă:
"O, spune-mi pentru ce-ai trăit?!..."

E glasul conştiinţei oare ?
E-un murmur ce-a venit din cer ?
Străbatem zilnic o cărare,
atât de plină de mister.

Dar din cărarea vieţii noastre,
o, cum am vrea să evadăm!
Şi să zburăm în zări albastre,
spre Patria ce o visăm.

Ne este-atât de scurtă viaţa,
ce pare-un clipocit de stea.
Ne-nseninează dimineaţa
şi ne-ntristează bezna grea.

Un gând din zarea fără nume
şopteşte inimii uşor:
"De ce-ai venit cândva pe lume
şi unde te îndrepţi în zbor?"

Noi vrem răspunsul de îndată,
în mersul vieţii de taifun,
uitând c-avem în cer un Tată,
atât de sfânt şi-atât de bun.

Da, El conduce Universul
şi-n toate are-un nobil scop.
De I-am primi în suflet viersul
şi-al dragostei divin potop!

Atunci s-ar lămuri mistere
şi pentru umerii ce-s grei,
şi ar primi orice durere
alin şi sens în drumul ei.

Iubirea sfântă ne veghează
cu raza-i sfântă ca de vis,
şi-n încercări ne luminează,
ca să pricepem tot ce-i scris.

Ne-arată sulul Cărţii Sfinte
cu soarta noastră pe pământ,
spunând că, doar iubind fierbinte,
vom triumfa peste mormânt.

*
Voi, cei ce alergaţi întruna
spre-a dobândi noi cunoştinţi,
ca Soarele pe Cer şi Luna,
în schimb dispreţuiţi pe Sfinţi,

o, nu uitaţi că ea, ştiinţa,
vă poate împietri mereu,

de nu-i unită cu credinţa,
cu dragostea lui Dumnezeu!

Puteţi să ştiţi tot ce există,
în mii de universuri chiar,
dar dacă inima vi-i tristă,
sunteţi lipsiţi de-al păcii har.

Ştiinta poate să-l dezbine
şi să-l îngâmfe pe atom.
Iubirea ne-a adus, (ştiţi bine?),
pe Dumnezeu în trup de Om.

Ea ne îndeamnă la iertare
şi la smerenie mereu.
Ştiinţa-i trudă cu răbdare,
dar dragostea e Dumnezeu.