CARTEA MÂNTUIRII


Ce cuvinte sunt în stare
tot sublimul a-ţi descrie ?
Câte stele prin culoare
pot ca raza ta să fie ?

Ce vestire e mai bună,
decât Vestea mântuirii
pe-a-ndurării dulce strună,
peste tot în largul firii?!

*
Carte Sfântă, însuflată,
Lege de trăire nouă,
limpede şi-adevărată
ca o lacrimă de rouă,

tu eşti fluierul ce-adună
toate oile în turmă,
trâmbiţa de har ce sună
prima, dar şi cea din urmă.

Tu eşti aurora vieţii
ce vesteşte-o zi cu soare,
astrul sfânt al dimineţii,
stea de-a pururi sclipitoare.

Tu eşti viaţă dar şi moarte
pentru-acel ce te citeşte:
unul Duhul ia din Carte,
altul litera găseşte.

Tu eşti degetul iubirii,
care stă la uşi şi bate
cu balsamul omenirii,
leac de boli şi de păcate.

În acordurile sfinte
de cerească melodie
ne vorbeşti, cu zel fierbinte
despre har şi veşnicie.

Tu, de vorbă cu oricine,
vrei să-i fii o mamă bună,
zile aducând senine,
după nori şi grea furtună.

Cel sărac găseşte-n tine
bogăţia sfintei graţii
ce nu stă-n palate pline
unde huzuresc bogaţii.

Orbului tu-i dai lumină,
celui slab multă putere,
şi chiar pacea ta deplină,
inimii în grea durere.

Celui însetat de viaţă
îi dai apa din izvoare
şi plăcuta dimineaţă,
c-un cald răsărit de soare.

Cei desculţi din largul zării,
fără ţel, fără speranţă,
când ţi-aud vocea-ndurării,
află-n tine siguranţă.

Tu, copiilor s-asculte
de părinţi, le spui întruna;
când îi sfătuieşti ce multe
le oferi întotdeauna!

Tu ne-nveţi limba divină
din a cerurilor Ţară,
care sufletul ne-alină,
sub a vieţii grea povară.

Şi ne-aduni la rugăciune,
dându-ne cerească mană.
Tu ne-ndemni la fapte bune,
la un trai fără prihană.

Scrisul tău e duh şi viaţă
pentru omul ce-l trăieşte,
care prin a ta povaţă
scoate muguri şi rodeşte.

Tu surpi ziduri de culoare
şi schimbi faţa lumii noastre,
semănând între popoare
pacea până-n zări albastre.

Când străbaţi meridiane
cu miresmele iubirii,
tu aduni peste oceane
roadele neprihănirii.

Tu parcurgi, victorioasă,
drumul junglei neumblate
şi zideşti şi-aici o casă,
din perle şi nestemate.

Iar în lupte milenare,
cu săgeţile haine,
ne-ai adus mereu scăpare,
har şi libertăţi depline.

Tu eşti un Castel prin vreme
sub privirile duşmane,
un Castel ce nu se teme
de ameninţări tirane.

Când tot ceru-i plin de soare,
sau furtuna de porneşte,
tu rămâi tot în picioare,
nici-o turlă nu-ţi lipseşte.

Ochii tăi privesc departe,
în necunoscutul firii,
ca apoi spre noi să poarte
viitorul omenirii.

De la cea dintâi pereche,
tu ne-ai dat şi foc şi rouă,
Cartea noastră cea mai veche
dar din toate cea mai nouă.

Ceru-ntreg va trece-odată,
strâns precum e-un sul de piele,
însă tu vei fi 'nălţată,
peste vremurile grele.

Chiar şi soarele se stinge
ca o novă de pe boltă.
Însă glasul tău învinge
orice umbră de revoltă.

Te slăvesc, o, Doamne Sfinte,
pentru Cartea mântuirii,
ce-n imagini şi-n cuvinte,
ne-a dat harul nemuririi!