PETALA DE NARCISĂ


O petală de narcisă
dusă de un vânt hain,
pe o vale aşa-zisă,
se-ntâlni c-un pui de crin.

- "Cum te-ncumeţi tu, surată,
care ai un trup firav,
să porneşti la drum deodată ?...",
zise crinul cel suav.

- "Ce să fac ?!... Nu din plăcere
am luat-o eu din loc,
într-o lume de durere
şi de-atâta nenoroc!

Vântul nu vezi cum mă poartă
fără milă pe cărări ?
N-am busolă, n-am nici hartă
şi mă pierd în depărtări ...

Nimănui, să ştii, nu-i pasă
când eu sufăr, când mi-e greu,
că mireasma mea frumoasă
se împrăştie mereu!"

Se gândi crinul o clipă
şi-i zise politicos:
- "N-ai vorbit cumva în pripă ?
Ia priveşte, tu, în jos

să vezi cât de negru-i drumul,
pe care l-ai colindat!
Însă ţie, ca parfumul,
şi veşmântul ţi-e curat.

Dacă n-ar fi bătut vântul,
cel ce-aduce-n vale ploi,
tu ai fi atins pământul
plin de apă şi noroi.

Şi mireasma ta, petală,
cât de mult s-ar fi întins,
dac-a vântului rafală
astăzi nu te-ar fi cuprins ?!

Şi astfel mult mai decisă,
pe aripi de vânt pribeag,
o petală de narcisă
răspândea parfum cu drag.