LUMEA LUI IOV

Viaţa plină de elogii
A lui Iov e-un vechi model.
Au venit şi teologii
Ca să-l mângâie-n vreun fel.

Cu prea multă suferinţă
Îl lovise crunt Cel rău.
Şi era cu neputinţă
De-nţeles necazul său.

La-nceput, spunea Scriptura,
L-au privit cu mult respect;
Dar când şi-au deschis ei gura
Nu l-au mai văzut perfect.

Au găsit de cuviinţă
Că-i un fals neprihănit,
Iar Cel Sfânt, în consecinţă,
Într-o zi l-a pedepsit.

Boala lui atât de crudă
Pe-un cântar etern l-a pus.
N-avea Iov cum să audă
Ce-n cerescul sfat s-a spus.

Cum Stăpânul din vecie
L-a privit, l-a aprobat.
Dar Satan plin de mânie
În durere l-a-mbrăcat.

Fini cunoscători de viaţă
Mai erau atunci cei trei,
Ca o apă ce te-ngheaţă
De nu poţi măcar s-o bei.

L-au lovit cu argumente
Ce nu fac nici cât un pai,
Cu priviri impertinente
Care-l depărtau de Rai.

Teologii au probleme
Când vorbesc de Dumnezeu
Unui om care se teme
Să nu-L supere la greu.

De nu ştii ce-i suferinţa
Pentru rănile ce dor,
Nu poţi alina fiinţa
În al focului cuptor.

Ei ştiau din lume multe
Lucruri despre Dumnezeu.
Însă, n-au ştiut s-ajute
Un amic aflat la greu.

Ei, deşi păreau capabili,
Inţelepţi, buni credincioşi,
Nu-s prieteni veritabili
Ci amici supărăcioşi.

Ei făceau doar presupuneri
Despre Iov şi-al său păcat.
Dar apoi au dat din umeri
Când Cel Sfânt i-a cercetat.

Domnul le-a mai dat de ştire
Că nu-i drept ce-au spus toţi trei;
De aceea ispăşire
Iov să facă pentru ei.

El, trecând prin încercare,
A rămas de neclintit;
Dar şi-o pildă de răbdare
Cum nicicând nu s-a-ntâlnit.

Bine-ar fi luând exemplu
Fiecare dintre noi,
Să fim tuturor un templu,
Nu de judecăţi şuvoi.

Ci s-aducem jertfă vie
Pentru toţi cei vinovaţi
Ca Stăpânul din vecie
Să ni-i facă iarăşi fraţi.

Doar primind o suferinţă,
Fără a cârti în ea,
Le vom fi de folosinţă,
Când răbdăm, şi altora.

Lumea poate să tot spună
Că cei sfinţi n-au caracter,
Dar ei plini de voie bună
Rugi să-nalţe către Cer.

Este-o singură scăpare
Din impasul cel mai greu:
Să te-ncrezi cât poţi de tare
Ca şi Iov, în Dumnezeu…