n-am pe cine să m-ajute
când nădejdile-s pierdute,
n-am pe cine să-şi întindă
mâna-i tare să mă prindă

n-am pe cine să-mi arate
frumuseţile din toate,
n-am pe cine să mă-nveţe
ce înseamnă frumuseţe

cum e cântu-n nemurire,
cum e marea de iubire,
ce nu scade, nici apune,
nici un om nu-mi poate spune

n-am pe cine-n înserare
să-mi răspundă la-ntrebare
despre suflet, despre viaţă,
despre om, taina măreaţă,
despre tot ce va să fie,
despre cer şi veşnicie

n-am pe cine în durere
să-mi aducă mângâiere
şi când orele-s amare
să-mi trimit-o-mbrăţişare

şi din groapa deznădejdii,
de pe drumul cu primejdii,
sufletul să mi-l păzească
şi din liniştea cerească
să coboare fin în mine
schimbând tot ce-i rău in bine

n-am aici nici o fiinţă
să-mi cunoască vreo dorinţă,
n-am pe cineva să poată
să mi-o împlinească toată

nu-mi sunt oamenii aproape
când vin valuri să mă-ngroape,
dar eşti Tu, şi-i tare bine,
Dumnezeul meu, cu mine!