Mai cad din când în când
pe dinăuntru,
În vasul meu de lut întunecat,
Neîntărit, nears, nefinisat...

Alunecarea e abruptă,
Strigarea mi-e aproape surdă...
Nu-i nimeni jos la margine de hău
Și cine ar fi? Același „eu”,
Sumbru, neînvățat,
Tăcut, timid și însângerat...

Mai cad din când în când pe dinăuntru,
Să-mi peticesc pe alocuri lutul
Și sufletul nevindecat...
Adesea trist, nealinat,
De bucurii descătușat,
Uitat, dar nu de tot abandonat...

Mai cad din când în când ca dinadins,
Dar nu-s pierdut și nici învins,
Chiar dacă cântul mi-a tăcut
N-am uitat visul ce-am avut
Acolo iarăși îl găsesc
Marele vis, un vis Ceresc...

Acolo Tu mă întâlnești,
Mă îmbrățișezi, mă sfătuiești. .
Credința iarăși îmi zidești,
Îmi amintești că mi-ai dat har,
Că lupta mea nu e-n zadar,
C-am fost sortit să fiu ceresc
Să cred, să sper și să iubesc...

Atunci când cred că nu mai pot,
Prin fumul arderii de tot,
Tu mă auzi,
Tu îmi răspunzi.