Nu vrea să-nțeleagă omul,
Când prin valuri a trecut,
Că îl ocrotește Domnul,
Și din greu mereu l-a smuls.

De-atâtea ori în strâmtorare
Pâinea-n casă i-a sporit,
Dar când n-are o gustare,
Zice: „El m-a părăsit?”

N-a văzut el oare-n viață
Semne de la Dumnezeu?
Când trecea prin mări de gheață,
Îl scăpa din orice greu.

Însă când e punga goală,
Omul cade la pământ,
Iar credința-n el se scoală
Doar ca frunzele în vânt.

Domnul blând îl mustră-ndată:
„Unde-i roada ce-ai rodit?
Pentru o lipsă neînsemnată,
În credință-ai amuțit?

Te-amăgești crezând, om drag,
Că Eu pașii nu-ți veghez,
Căutai doar al Meu prag
Când voiai să-ți dau dovezi.

Când se-arată încercarea,
Te arăți doar prefăcut,
Dar îți dădeam salvarea
Și mutam din cale munți.

Și totuși, Eu, Isus, în milă,
Te ridic și te sfințesc,
Nu te las pierdut în tină,
Fiindcă veșnic te iubesc.

De-al tău suflet Eu am grijă
Chiar și-n noaptea cea mai grea,
Când frica te prinde-n mrejă,
Scut îți e prezența Mea”

Lasă-ți inima curată,
Urmărește-Mi pașii Mei,
Vreau credința ta pe viață,
Nu doar frici și obicei.

Furtuna-n viață s-a oprit,
Dar vreau să fii un om sfințit.
Pune-Mă-n suflet, la altar,
Să-ți umplu viața cu-al Meu har.