În vuietul acestei lumi
Se sting încet ale omeniri lumini,
Iar omul fără de cărare
Se pierde tot mai mult în depărtare.

Aleargă după bogății,
După plăceri și bucurii,
Dar își vinde sufletul ușor
Pentru un vis amăgitor.

Nu mai caută adevărul sfânt,
Nici glasul viu din al Său Cuvânt,
Ci își ridică idoli noi
Și cade iar în vechi noroi.

Se laudă cu ce e rău,
Numind lumina un ecou,
Iar ce odată era păcat
Azi este pus la loc înalt.

Dar încă harul mai vorbește,
Iar Dumnezeu încă primește
Pe cel ce vine cu suspin
Și lasă lumea de venin.

Căci timpul trece neîncetat,
Și cerul nu stă încuiat,
Dar vine ziua când deplin
Va fi răsplătit orice destin.

O, suflet prins în rătăcire,
Întoarce-te azi la mântuire,
Căci dragostea lui Dumnezeu
Mai cheamă omul spre Edenul Său.