Doamne,
Cine putea să ne facă
O poartă de intrat în cer
Aşa de minunată, ca Tine,
Din atâta iubire şi adevăr,
Din atâta lumină şi bine? ...

Doamne,
Noi ştim cât de mult Te-au durut
Atâta frumos, atâta jertfire şi iertare
Din care poartă mântuirii ne-ai făcut.

Fiecare piatră a ei de 'nălţare,
Ai pus-o
Cu o durere cât crucea de mare!

Ca să ne facă o poartă
Spre lumea cerească,
Sângera pentru noi
Fruntea Ta împărătească...
Şi ai purtat cununa de spini,
Ca să ne treci prin ea
Spre marile lumini.

Să ne despartă de-a pământului jale,
Trudeau pentru noi mâinile Tale;
Prin poarta izbăvirii,
În slavă să ne suie,
Palmele Tale au fost prinse în cuie.

Şi când inima Ta
A încetat să mai bată,
Doamne,
Poarta mântuirii noastre era terminată.

Apoi,
Printr-o mare înviere,
Ne-ai deschis-o
Către frumuseţile divine
Şi ne-ai chemat:
„Voi, cei trudiţi şi-mpovăraţi,
Veniţi la Mine! “

Ce poartă minunată!
Ce poartă minunată!
Din aur, din argint, din pietre scumpe,
Mărgăritar ceresc de mare preţ,
Pentru oricine-ar vrea
Să treacă prin ea,
Către stele drumeţ.

Haideţi, repede să trecem şi noi!
De ce vă e teamă?
N-auziţi că Domnul ne cheamă?
Ba da, vom trece toți prin ea!
Dar mai întâi,
Să ne gândim puţin:
Prin poarta mântuirii,
De-o măreție aşa de mare,
Cum am putea intra cu nepăsare?
N-ar trebui să fim ca ea la-nfăţişare?

Ia să vedem:
Iubire, câtă avem?

Ia să ne așezăm lângă el:
Suntem şi noi ca adevărul, la fel?

Ia să ne cercetăm —
Cât de mult luminăm?

Ia să ne privim de sus până jos:
Frumosul nostru e destul de frumos?

Ia să ne uităm la toți,
La mine, la tine —
Avem în inima noastră numai bine?

Ia să ne mai aruncăm o privire:
Este şi viața noastră jertfire?

Ia să ne întrebăm fiecare:
Semănăm a iertare?