Mamă,
Încă mai scotoceşti cu privirile printre frunzele stelelor
De parcă ai fi în livadă la culesul merelor,
Încă îţi mai freamătă mâinile
Între grâna câmpiei şi nori,
De parcă ai pregăti pâinile
Pentru cele două fete şi şapte feciori,
Încă te mai duc tălpile
Prin răzoare, prin ierburi...
După cele o mie de treburi? ...
Ochii ţi-au obosit,
Închide-i puţin
Să visezi frumuseți ce nu le-ai zărit...
Ca pentru rugăciune,
Împreună-ţi mâinile tale cele bune,
Ca şi cum ai închide cu ele Sfânta Carte,
Ca să afle liniştea de care n-au avut parte,
Şi chiar dacă se-apropie culesul,
Opreşte-ţi un pic mersul,
Odihneşte-te puţin şi mata,
Îţi vom aduce fiecare câte ceva.

Dar mama
Nu ia seama...
Trebăluieşte înainte;
Poverile
De toate iernile şi verile
Au cocârjat-o de prea grele;
Priveşte-n jos,
Dar vede dincolo de stele...

Degetele ei tot înnoadă nişte fire
Ce i se par de in subţire;
Țese pentru mileniul ce vine,
Ca să le şadă copiilor bine.

Azi-noapte însă a chemat-o afară
Echinocţiul de primăvară...
A ieşit din casă
Uşoară ca un fulg de lumină,
A trecut prin curte, prin grădină,
Spre unde se-auzeau nişte depărtate osanale...
Ştie ea o poieniţă cerească
Undeva, unde se termină drumul robilor,
Puţin mai la vale...