Am fost plin de râvnă pentru Tine, Doamne, însă nu mai știu
Unde merg, nici care-i scopul rătăcirii mele prin pustiu.
Ți-am văzut puterea și-am simțit iubirea ce mi-ai dăruit,
Dar descurajarea de o vreme-ncoace greu m-a copleșit.

M-a blocat prezentul, și-acum viitorul pare mai incert;
Fără perspectivă sufăr izolarea propriului deșert.
Totuși nici un lucru, nici o-mprejurare la-ntâmplare nu-i;
Tu-mi țeși pânza vieții, și-n ea diferite fire-alegi să pui.

Poate că-n pustie pot s-aud mai bine susurul Tău blând,
Și-i prielnic locul demoralizarea să mi-o scoți din gând,
Arătându-mi practic câtă energie am epuizat
Confruntând eșecul, deși biruința Tu ai câștigat.

Nicidecum nu-s vrednic, nici mai bun nu-s, Doamne, ca părinții mei,
Dar pe mai departe în lucrarea-Ți sfântă dacă Tu mă vrei,
Nu-mi lăsa privirea să se concentreze la ce nu sunt eu,
Ci numai la Tine, Încurajatorul și Păstorul meu!