Fratele mai mare
Alexandrina Tulics, Album Destine

referințe-ascultarea

În fumul gros
la masă-n târg,
stau două ființe bete,
trăgând rachiu cu mult nesaț,
vorbind neînțeles
și pe-ndelete.
Se-mpleticesc în vorba lor greoaie,
fără să simtă cum picioarele, li se înmoaie...
Ar vrea să mai rămână, da-i târziu,
iar drumul lor spre casă,
e întunecat, cu gropi și e pustiu…
-Mai două și plecăm!
zice ortacul,
celui cu vorbele neterminate,
care-ncepu a plânge - amar,
părându-i că, in locul celui care îi vorbește,
este-al lui frate...
Astfel, începu a se căii,
să-l strige mult, cu disperare,
pe cel pe care în minte îl avea,
fiindu-i fratele mai mare:
- Pe cine chemi, și strigi neîncetat?
(îl întrebă ortacul de pahar)
Se uită țintă și-ncepu,
să-și depene cu fața plânsă,
povestea ce n-o poate uita,
cu fratele-i ce îl chema,
să vină la citirea din Cuvânt,
din casa sfântă.
-De multe ori m-a tot chemat,
să mergem la sfânta închinare,
dar i- am răspuns:
-Eu sunt bărbat,
nu mă închin cu moșii, babele în sărbătoare!
Pleca-ntristat de multe ori,
iubitul frate cu inima aleasă,
lăsându-l doritor doar de pahar
și vorbă din calendar, neculeasă…
Când a plecat de pe pământ,
în țara de lumină adorată,
n-avea cine a-l mai chema
să se închine Domnului,
să-și scape viața, atât de necurată…