Sub crucea tăcută, în rugăciune lină,
Ne-adunăm cu lacrimi și cu dor curat,
Căci sufletul pleacă spre veșnica lumină,
La Domnul ce-l cheamă cu glas împăcat.

Clopotele bat încet, ca o chemare,
Spre cerul deschis peste chipul smerit,
Iar nădejdea-nvie din orice-ntristare,
Că moartea nu-i capăt, ci drum nesfârșit.

Pe mâini împreunate stă pacea divină,
Iertarea se-așterne ca roua de sus,
Iar sufletul urcă din noaptea deplină
Spre viața cea nouă, promisă de Iisus.

Cuvântul Scripturii mângâie durerea:
„Eu sunt Învierea și Viața” — ne spune,
Și-n inimi se naște tăcută puterea
De-a crede că moartea nu poate răpune.

Florile cad blând peste somnul de lut,
Dar duhul se-nalță în slavă cerească,
Iar dorul rămâne, curat și tăcut,
Ca rugă ce urcă să binecuvântească.

Nu-i despărțire, ci trecere sfântă,
Prin poarta ce duce la Tatăl ceresc,
Acolo durerea nu plânge, nu frântă,
Ci pacea domnește în har dumnezeiesc.

Și-n ziua cea mare, când trâmbița sună,
Vom fi iarăși împreună, în lumină deplină,
Căci Domnul promite o viață mai bună,
Odihnă eternă în iubirea divină.