Înaltul își dezvăluie misterul,
Adâncul se deschide luminos,
Vin zări spre noi, călare sau pe jos,
Să-și pună la vedere caracterul.

Azi nicio moleculă n-are taine,
Căci lumea-i sub un microscop gigant;
Cunoaștrea e cale, scop, garant,
Și-atomii toți s-au dezbrăcat de haine.

Da, omenire s-a-ntrecut pe sine,
Punându-și cu emfază stele-n piept,
Însă ignoră, trist, în mod inept,
Chiar ceea ce planeta-ntreagă ține.

Căci focul vieții nu stă în ambiții
Și nu se întreține cu mangal,
Ci cu iubire, element vital
De dincolo de timp și definiții.

Din plânsul lumii răsturnat în sine
Și viața sufocată-n defileu,
Doar dragostea, venind din Dumnezeu,
Ne scoate noi, remodelând ruine.

Cât încă arde-a dragostei făclie,
Iubind ne-apropiem de veșnicie.

Siegen, 25 ianuarie 2026