Ne stă dovadă vie
De ziua Ta cea mare:
Familia lui Noe
În barca de salvare

Când mările și norii
Ce-au afundat planeta
E ziua răzbunării,
E însuși judecata

E lumea cea de ieri,
Ce la rău e dedată,
E lumea cea de azi,
Ce în rău e afundată

E omul cârtitor
Și-i tot nemulțumit,
E tot neascultător,
Ca și cei din trecut

Dar ce-i lipsea lui oare
Să fie cârtitor?
Ce n-ar fi avut el sub soare,
De ce-ar fi dus el dor?

Ah, cum nu L-a iubit
Cerescul Tată oare,
Când rege L-a numit
Peste orice suflare?

Ai împodobit natura
Încât te prinde zelul,
Văzându-I creatura
În mii și mii de feluri

Te uimești de-a Lui lucrare,
De tot ce stă sub soare,
De tot ce e culoare,
De tot ce e făptură

Căci nu e om în lume,
Nici creatură pe pământ,
Ca să nu-I descrie lucrarea
Asemeni Celui Sfânt

Dar tot ajunge omul,
Urmașul Lui adevărat,
Să critice pe Domnul,
Cârtind din neam în neam

Ajunge ca să scoată
Cuvinte fără rost,
Deși avea de toate,
Cum nici când n-a mai fost

Pe holde întinse,
Pe lunci înverzite,
Vedeai cirezi mărite
Și cârduri mari de vite

Cămile, capre și boi
Vedeai la fiecare mal,
Și turme mari de oi
La stânele din deal

Stau și privesc spre munte,
Pe piscul cel mai mic,
Să vezi păduri înalte,
Crescute din nimic

Să vezi copaci
Și lemne de dafin,
Cum i-ai plouat, Eternul,
De parcă sunt puși pe fir

Să vezi, peste toate acestea,
Atâtea păsări ce în zbor
Să sune coasta
De cântecul lor

Să vezi cum zboară în rânduri
Până se pierd în zare,
Trec mările în cârduri
Și trec alte hotare

Priveliștea de seară
E mult mai atrăgătoare,
Când toate stau să intre
În cuiburi fiecare

Aceasta e suflarea
Creată de Cel Sfânt,
E binecuvântarea
Dată pe pământ

Dar toate, la rândul lor,
Cunosc pe Cel de Sus,
Dar omul cârtitor
Nu vrea să-I stea supus

Dar ce-i mai lipsea oare,
Ce alt dar mai așteaptă?
Da, îi mai lipsea
O minte înțeleaptă

În loc să recunoască
Ceva de temut,
Strigă că nu există
Un Tată nevăzut

Își dete singur dreptul,
Căci tot ce e suflare,
Și-și umflă mândru pieptul
Că el e cel mai mare.