Marile virtuți, adesea,
Nu sunt grele, nici ușoare.
Inima când le-are aprinse
Și le vrea mereu ne-nvinse,
Ea suspină și ne doare
Și-i mereu în căutare.
Și credința și nădejdea,
Și iubirea, „prea înalte”,
Mistuie mai greu un suflet
Da-i transformă al său umblet
Mai mult ca toate celelalte
Și-l eliberează de păcate.
A ne lăuda cu lucruri
Și virtuți ce nu le-avem
Nu este-o bună dovadă,
Ci este-a face să se vadă
Cât de seci și goi suntem
Și ce slăbiciuni avem.
Când suntem săraci,
Mai bine să tăcem nelăudați,
Rămânând smeriți deoparte
Decât lauda s-arate
Și mai seci pe cei uscați
Care doar își zic că-s frați.
Cât de greu e a cunoaște
Deseori ce-i într-un ins! ...
De-are firea cea mai blândă
Omul știe să-și ascundă
Sufletul de ce-i cuprins.
Și-asta o face înadins.
Răutatea se ascunde
Prea adesea sub averi.
Dar virtutea nu se vede,
Nu-i pusă pe trepiede,
Ci-i cu blândețe sub tăceri
De mult timp nu doar de ieri.
Amin.
(Vineri, 14 mai 2021)