Din Tronul slavei preaînalte, din străluciri şi feerie,
A fost o cale pânʼ la iesle, până la grajd şi sărăcie.
Din măreţia fără seamăn a Paradisului preasfânt,
Până la grajdul din Efrata, până la cruce şi mormânt...

Din mii şi mii de ani lumină, din depărtări strălucitoare,
S-a pogorât în lumea noastră chiar Dumnezeu la Întrupare.
Ca să aducă mântuirea şi fericirea în norod,
A coborât Isus din ceruri, Slăvitul Mare Voievod!

Scrutând între abis şi slavă prăpastia nemărginită
Preasfântul Rege-ntoarse faţa înspre planeta osândită.
În lumea noastră de obidă, de lut murdar şi zbuciumat,
A coborât Nemuritorul să fie Om cu-adevărat.

Şi n-a fost nimeni să-L oprească, nici cerul de splendori sublime,
Nici groaza ce-o împarte-n lume Satana din întunecime;
Căci Dumnezeu Atotstăpânul a vrut, a zis, şi s-a-mplinit,
Şi-atunci S-a ridicat chiar Fiul, şi-n Betleem jos a venit.

N-a vrut palatele de fildeş, nici pat de aur în conace,
El S-a născut în grajdul rece, culcat în paiele sărace.
N-a vrut să stea sub baldachinuri, n-a vrut alai încoronat;
S-a bucurat că-n ceasul nopţii ciobanii I s-au închinat.

Şi-n scutece-nvelit de-odată ca în odăjdiile sfinte
A prins în faşe să se mişte al veşniciilor Părinte.
Şi parcă-n scâncetul acela era ca un oftat din greu,
Cea mai aleasă bucurie pe care-a vrut-o Dumnezeu.