Cu hohot de-aramă încinsă-n coroane,
Întâmpină arborii toamnei târziul,
Și râde frunzetul, făcând lampioane,
Dar vine un șuier ce-anunță pustiul.

Un vânt ce-mpletește tăria cu graba,
Scăpând telegarii furtunii din hamuri,
Se luptă să-i scuture toamnei podoaba
Smulgând cu cruzime frunzișul din ramuri.

Și frunzele tremură, luptă cu vântul
Ce-ngână ciudate acorduri funebre,
Se-agață de crengi, dar le cheamă pământul
Să stingă dogoarea tomnaticei febre.

În fața-ncleștării cu aprige scene
Și lacrimi din norii dramaticei toamne,
Nu poți să nu-ntrebi cu mirarea în gene:
Acesta-i finalul scenariului, Doamne?

Și Cerul răspunde scriind cu lumină:
Urmează antractul, cu fulgii aproape,
Apoi, frunza smulsă din nou o să vină
În muguri cu verde de viață pe pleoape.