Omule, cel ce ești creat de Cel Preaînalt,
Cât ai să mai zăbovești?
Când oare ai să te trezești?
Când nu vei mai trăi?

Tu, cel ce pe cale rătăcești,
Întoarce-te la Cel ce te-a creat!
Dacă dorești să fii cu El în rai,
Lasă lumea și păcatul ce te țin legat.

De tot ce este pământesc
Și de Cel ce te-a creat ai uitat.
Nu uita că ești călător
Și într-o zi no sa mai fi.

Te-ai întrebat unde locul îți va fi?
În rai, lângă Creator,
Sau în veșnicul cuptor?
Cui îi slujești și pe cine urmezi —
Pe Creator sau pe acuzator?

Tu, cel ce azi stai în adunare,
Pune-ți această întrebare,
Și răspunsul îl vei primi
După cum viața ți-o trăiești,
După ceea ce alergi,
După cum vorbești
Și încotro privești.

Spre cele sfinte și curate,
Ori spre ispite desfrânate?
Spre Izabela, Dalila-n gând ai,
Ori spre Hristos, Mântuitorul blând?

Spre bani, mărire și bogății,
Ori spre cel slab ce nu mai poate?
Spre văduvă, orfan și sărac,
Spre cei ce plâng alinare sa le dai?

Îți scapă câte-o vorbă-n vânt,
O bârfă mică, un cuvânt,
Sau limba ta e-n rugăciune,
Cu dor fierbinte-n fapte bune?

Omule, ia bine seama:
Ce faci, ce spui, încotro privești,
Căci judecat vei fi odată
Chiar de vorba ta rostită-n grabă.