Mă opresc o clipă-n gânduri
Și privesc în jur, tăcut...
Parcă totul s-a schimbat,
Și nu știu când s-a pierdut.

Unde-s oamenii de suflet,
Ce vorbeau cu adevăr?
Ce țineau de-un „da” sau „nu”,
Ca de-o cruce și un har?

Unde-s cei ce dădeau pâine,
Și din puținul lor nu se uitau?
Ce-ntr-o lume plină-n grabă
Mai găseau timp să iubească?

Unde-s cei ce-ajutau sincer,
Fără un ajutor în schimb?
Ce vedeau în om un frate,
Nu un pas greșit sau rău?

Unde-s cei ce, în tăcere,
Se rugau, dar nu vorbeau?
Ce trăiau curat și simplu,
Și greșeala o iertau?

Unde-s zâmbetele calde
Ce făceau durerea mică?
Și privirile senine
Ce-ți spuneau: „Nu-ți fie frică”?

Unde-s oamenii aceia
Ce trăiau din inimă?
Ne-a rămas doar dorul, poate,
Și o lume rătăcită.

Întoarceți-vă, voi, oameni,
Sau măcar lăsați un semn
Să-nvățăm din nou iubirea,
Să fim oameni... pe deplin.